Da. Cum ar fi, să nu te îndrăgosteşti? Cum ar fi, să nu iubeşti? Pfff… ar fi trist. Şi pentru cei ce se aşteptă la un articol pe temă o temă cu fluturaşi, vă rog să daţi acum [x] ca să nu mă înjuraţi că v-aţi pierdut câteva zeci de minute din viaţă degeaba.

Nu urmează să mă refer la cum ar fi să nu te îndrăgosteşti de vreo persoană anume în viaţa asta. E o temă, pe care prefer să o las deoparte. Cel puţin pentru moment. Acum, dilema mea e… cum ar fi să nu ai plăcerile tale în viaţa asta? Să nu ai un hobby, să nu ai lucruri care să îţi provoace plăcere psiho-emoţională? Să nu te îndrăgosteşti pe zi ce trece din ce în ce mai mult, de lucrurile care îţi fac ţie plăcere să le faci? Fie că încep de la a construi case din chibrituri (ca să înţelegeţi că nu contează ce e, atâta timp cât e ceea ce vrei să fie), până la a zbura cu 300km/h pe autostradă cu motorul tău! Că e banalitate, sau e nebunie –e plăcerea ta, şi trebuie s-o ai astăzi! Să te bucuri de ea, să facă parte din viaţa ta! Să fie a ta! Să simţi că te trezeşti în fiecare dimineaţă, doar din a mai savura o zi aşa cum o vrei tu! Să faci ceea ce vrei tu să faci! Şi să nu fie doar un singur lucru. Şi să nu existe timp – nici măcar o secundă – pentru rutină.

Mă gândeam acum, la multitudinea de lucruri ce-mi plac în viaţa asta. De la blestematul ăsta de calculator, până la fotografie, videografie, muzică… voci plăcute (…Doamne, da, voci plăcute!), călătorii, gusturi alese, ştiinţe exacte, zgârie-nori de sticlă şi terminând cu cea mai mare plăcere din viaţa mea – condusul. Multe cuvinte frumoase înşirate, şi un singur inamic pentru toate: timpul !

Cum ar fi, să le poţi face pe toate în acelaşi timp? Azi, sunt tentat să spun că e o utopie ceea ce gândesc. De înţeles. Dar, cum ar fi să înţelegi asta, şi să încerci să-ţi dedici un an, doi din viaţă pentru fiecare plăcere în parte? Să stai să scoţi foc din piatră pentru fiecare hobby al tău. Să despici firul în patru, să vrei să înveţi cât mai multe şi să te perfecţionezi cât mai mult în domeniul cu pricina… să îţi faci o pasiune an de an, şi în fiecare an – pentru altceva.

Oare există într-adevăr ceva ce ne place extrem de mult şi e “above all”, sau teama de nou şi siguranţa pe care ne-o oferă experienţa într-un anume domeniu, ne face să nu diversificăm lucrurile? ‘or fi comparabile plăcerile? Suntem mai fericiţi atunci când avem totul dintr-un singur lucru, decât dacă am avea câte puţin din fiecare?

Sunt dileme care tind să mă lovească zilele astea. Dar sper, şi cred în continuare în ceea ce tot eu o numesc – utopie. Acel moment din viaţă, când o să poţi să le ai pe toate – în acelaşi timp. Încăpăţânarea nu mă lasă să nu-i văd posibilitatea. Pentru că şi lucrul ăsta în sinea lui, nu e decât o altă plăcere. Pe care trebuie să o am.

Încă o zi, spre acea zi. Tu, mirifică zi!

Şi de data asta nu vorbesc despre visele pe care le avem de cele mai multe ori cu ochii deschişi. Ci pe alea pe care le visăm în mod nativ, când dormim noaptea. Şi ar fi impropriu să zic că urăsc visele frumoase, dacă visele frumoase nu s-ar generaliza la lucruri şi persoane care… nu mai fac parte din prezentul tău, dintr-un motiv sau altul.

Şi parcă subconştientul îmi face în ciudă. Pentru că am spus că în 2012, voi renunţa definitiv la a mai încerca în vreun anume fel să iau legătura cu persoane din trecut. Şi nu sunt multe. 2-3. Dar atât de mult au însemnat pentru mine la vremea respectivă, încât mi-au marcat propria viaţă. Aproape aş putea spune că multe din experienţele pe care le-am trăit până în prezent, nu ar fi existat dacă nu le-aş fi cunoscut. Şi cred că aş putea scrie despre asta. Despre persoane care ne marchează viaţa, fără nici măcar să ne dăm seama. Şi nu vorbesc ambiguu, ci despre felul cum se întâmplă lucrurile, oamenii pe care-i cunoşti dintr-o prietenie în alta, modul cum relaţionezi cu ei, şi alte cele… dar promit că ăsta o să fie un alt articol.

Deci… cum să nu îţi fie ciudă, când parcă al tău corp după ce a ajuns la stadiul de 80% odihnă, se relaxează şi mai tare… şi în restul de 20%, nu mai auzi nimic în jurul tău indiferent dacă mai e vreun zgomot care zbârnie prin preajmă, şi pătrunzi atât de adânc în acel vis… încât chiar şi mintea ta îl percepe ca o faptă reală? Şi e real! Se manifestă atât de real! Şi în el eşti actorul principal, al unei scene ce poate avea să continue acum vreo 4-5 ani în viaţa ta… dar nu a mai apucat să se întâmple. Şi se petrece exact aşa cum ţi se pare normal să se fi întâmplat mai departe, şi culmea – parcă tot ca să îţi fie ciudă şi mai tare, se termină la fel de perfect cum te-ai fi aşteptat să se termine – şi te trezeşti 100% odihnit şi liniştit, revenind parcă la viaţă în toate forţele tale, şi tot ceea ce ai visat… pare ceva petrecut, ieri. Mai că ai putea să juri că s-a întâmplat ieri, dar şi tu ştii că liniştea aia surzitoare care s-a aşezat între voi face acest lucru – un “ceva” imposibil…

Şi te oftici, şi nu-ţi convine, şi parcă ai vrea să pui mâna pe telefon şi să suni… parcă ai vrea să schimbi ceva cu orice preţ, dar ai obosit să încerci tot atâta timp. Şi e în zadar la urma urmei. Şi ce rămâne? Ar fi trist să spun că rămâne speranţa “că poate într-o zi…” – pentru că într-adevăr ar fi trist. Nu ştiu dacă e bine să speri. Oamenii au tendinţa de a spune că speră când de fapt în subconşientul lor (sau nu), îşi forţează singuri propriul noroc, şi de cele mai multe ori un noroc forţat nu mai e noroc.

Cel mai probabil e bine să nu mai ai aşteptări. Să ştii că tu ai păstrat amintirea frumoasă a ceea ce a fost odată, şi ce va fi sau nu, va fi sa nu. Încep să cred că speranţa înseamnă minciună. A te minţi tu pe tine însăţi. Trecutul e trecut, şi e numit “trecut” pentru un motiv, aşa că să îl tratăm ca atare. Cât despre visele frumoase, de data aceasta ‘or să rămână doar vise, la propriu. Dar asta nu mă consolează cumva, în continuare… urăsc visele frumoase!

Pentru că pe tot parcursul zilelor, îmi aduc aminte cu drag de ele… iar ele, nu sunt decât vise!

“Numărătoarea inversă a început. La 0, un artificiu va lumina cerul şi se va spulbera în mii şi mii de scântei… şi fiecare din noi, va avea noul său drum, fiecare din noi – va avea drumul şi scânteia sa…”

Cu un zâmbet pe buze şi cu un sincer dor de “vreau să mă pun în mijlocul camerei şi să plâng,  să urlu şi să râd”, parcurg uşor cu tălmăcitul gând, tot ce-a reprezentat anul ăsta pentru mine. Cu dezamăgire o spun, că nu a fost întocmai cum mă aşteptam să fie. Că nu mi s-au îndeplinit toate planurile aşa cum le-am avut, că nu mi-am îndeplinit toate dorinţele şi că într-un final, am realizat că am sacrificat adevărate comori de suflet vâzând strict spre idealurile mele, fără să observ ce e în stânga sau în dreapta, idealuri care într-un final au dovedit că nu au meritat sacrificiul. Cel puţin nu ceea ce pusesem la bătaie. Dar… asta înseamnă experienţa, nu o să mă plâng, o să ridic fruntea sus şi o să-mi spun încă odată, pentru a mă consola sau nu, că până nu eşti tu personajul principal dintr-o anumită scenă, n-o să ai decât experienţa unui simplu… spectator la propria ta viaţă.

Chiar îi spuneam unui prieten că amintindu-mi de acest articol (unde admiram cel mai mult defensiva ca faptă militară), că cel mai mult contează ca atunci când te-ai văzut câzut şi rănit la pământ şi fără nicio altă speranţă, să ştii să te resemnezi. Nu numai să ai curajul să spui că “Da măi, am greşit, e vina mea, mi-o merit, asta e, asta e, şi asta e, o să treacă. Azi am greşit, dar mâine mă voi descurca mai bine!” ci şi să o crezi. Să o spui, să dai cu pumnul în perete dacă simţi nevoia, să oftezi adânc şi să trăieşti cu greşeala ta. Să înveţi, să te ierţi tu pe tine. Şi atunci o să poţi trece cu adevărat mai departe, vei putea să faci acelaşi lucru pe care l-ai greşit în trecut, dar mult mai bine. Da, asta contează cel mai mult. Să te cerţi, să te înjuri dacă e cazul, dar să te ierţi tu pe tine. Să te simţi împăcat, aşa cum eşti tu astăzi.

Ce am făcut în 2011, şi n-o să mai fac în 2012… mă gândeam că atât de mult am ţinut la dezvoltarea mea profesională, încât am pus-o pe primul plan, şi-am uitat de weekenduri, am uitat de părinţi, am uitat de prieteni, m-am descotorosit cu uşurinţă de lucruri şi oameni (da, ştiu că sună urât) la care ţineam doar pentru a nu-mi sta nimic în cale, am uitat de distracţie, am uitat să mai răspund la telefon, am uitat să mai dau un semn de viaţă… am uitat să mai trăiesc. În 2011 am fost un hipster. Eu şi laptopul, şi atât. Noroc cu motanul. Îmi dau seama acum la sfârşit de an, că sunt mai singur decât credeam. Că nu mai am prieteni. Că a trecut anul, şi nu ştiu unde s-a dus. Nu ştiu ce am făcut anul ăsta. Nu ştiu ce momente frumoase am trăit, sau dacă ştiu, le număr pe degete. Atât de puţine, din atât de multe zile. A fost anul în care am ţinut la orgoliu mai mult ca niciodată. Nici nu ştiu cum a dispărut toată lumea din jurul meu… şi iată-mă în prag de sfârşit de an, şi nu ştiu dacă pot să mă uit în agendă şi să-mi sun 6 prieteni să adun o gaşcă să mai stăm la o bere aşa cum o făceam altădată…

2012. Sunt fericit că vine 2012. Parcă îl aştept cu braţele deschise. E partea pentru care zâmbesc. Sper şi chiar cred că va fi un an mai bun decât cel ce tocmai îşi scurge ultimile ore… În 2012, am zis că o să fiu “Yes Man“. O să spun da, la aproape orice provocare. E trist că zic asta la 22 de ani, dar vreau să simt că trăiesc. Dacă nu acum, atunci când? Vreau să încep o facultate la zi, de care să mă ţin. Să nu mai am timp de nimic. Vreau să ştiu cum e să fii student adevărat. Vreau să mă implic mai mult în tot ceea ce fac. Vreau să cunosc câţi mai mulţi oameni, să pierd câţ mai puţini şi să îi dau trecutului sub orice formă pe cei ce îşi doresc acelaşi lucru vis-a-vis de mine. Trebuie. În 2012 nu îmi mai doresc să fie realizarea profesională pe prim-plan. În 2012 vreau o relaţie serioasă, şi nu la distanţă. În 2012 vreau ca atunci când s-a făcut Vineri seara, să nu mai ştiu ce e ăla laptop până Luni dimineaţa. În 2012 vreau să am un program de somn normal. În 2012 vreau să învăţ să cânt şi mai bine la pian. În 2012 vreau să-mi iau mâţă. Neapărat. În 2012 vreau să-mi schimb maşina. În 2012 vreau să-mi petrec mai mult timp cu părinţii. Şi să-i supăr mai puţin. În 2012 vreau să dau un adevărat party de ziua mea. În 2012 vreau să am cel mai fericit Crăciun din toate timpurile. Şi Revelion la fel. 2012 vreau să fie cel mai bun an de până acum. În 2012, vreau ca să-mi limpezesc gândurile, să adun toată experienţa de viaţa şi profesională pe care am acumulat-o până acum, şi să mă străduiesc să fiu cel mai bun eu ce pot fi. În 2012, vreau să simt că trăiesc!

Şi cu toate că mi-am adus aminte de o discuţie cu un prieten, care mi-a spus că e mai bine să-ţi pui cât mai puţine obiective într-un an, pentru a putea fi cât mai împlinit la sfârşitul anului, eu îmi înşir ce-mi doresc. Să mi se împlinească cel puţin cele de pe plan personal, şi voi fi un om împlinit. Pentru restul, o să îmi găsesc timp. În fond, timpul trece, şi nu ştii ce e mâine. Iar valorile morale şi personale, nu ţi le poate lua nimeni, deci e bine să fie acestea pe primul plan. Dacă astea merg bine, celelalte lucruri s-ar putea să vină de la sine.

Pe scurt, mă resemnez pentru ce (n-)a fost 2011 pentru mine, trag aer în piept adânc şi oftez, zâmbesc, privesc artificiile de pe cer, şi aştept acel 2012, ce ştiu, nu – sunt sigur că va fi mai bun! Trebuie să fie!

Beţi un pahar de şampanie şi pentru mine! Un an nou fericit! La Mulţi Ani, 2012!

Îmi aduc aminte perfect şi acum. Au trecut vreo 5-6 ani de atunci cred. Era de Crăciun, “sărbătoream” în familie. Da, recunosc, pe vremea aia nu prea mă interesa ieşitul din casă. Stăteam toată ziua în casă, şi mă jucam 18 Wheels of Steel pe calculator, că aveam PC nou şi performant, eram zmeu (m-am plictisit şi de făcut asta după o perioadă).

Şi îmi amintesc când verişoara mea (G.), ce are câţiva ani în plus faţă de mine, a intrat în camera mea, rugându-mă dacă poate şi ea să-şi verifice mailul şi să intre un pic pe mess. Fără nici cea mai mică ezitare, am ieşit din joc şi m-am aruncat pe canapea, lăsând-o pe ea la PC. Şi îmi amintesc perfect şi acum momentul când şi-a văzut lista de mess plină de oameni online, exclamând: “wow… uite-te şi tu, toată lumea e online, toată lumea stă acasă… toată lumea se plictiseşte! toţi sunt pe net!“. Nu i-am dat prea mare importanţă atunci. Abia aşteptam să iasă de pe calculator să mă joc în continuare.

Iată-mă acum la vreo câţiva ani distanţă, în aceeaşi ipostază în care ea s-a regăsit atunci, dar poate mult mai trist decât era ea la vremea respectivă din pricina acestui lucru. Ajuns acasă după o zi lungă, deşi obosit fiind, nu vreau să dorm. Sunt prea tânăr să-mi dorm tot timpul. Vreau să ies. Aprind laptopul ca de obicei, şi îmi văd mai bine de jumătate de lista de messenger online, Facebook la fel, Twitter nu mai zic. Că vezi doamne, să fim sociali, să socializăm pe reţele de socializare. La dracu cu ea socializare online. D-abia mai ştiu cum e să ieşi cu un prieten la o bere şi să povestiţi toată noaptea, sau cu vreo domnişoară care are prieten, la vreo cafea. Old & Good times. Toată lumea încearcă să fie cât mai 2.0 la momentul de faţă. Abia aşteptăm să ajunge acasă, să intrăm în sfârşit liniştiţi pe Feisbuc să vedem cui îi mai dăm sau cine ne-a mai dat Like-uri. Lumea se măsoară în like-uri. Tot ce mişcă trebuie să fie online. Trebuie să fie un Like. Trebuie să fie pe Feisbuc. Trebuie să intrăm online, să ne punem statusuri. Am uitat cum era să mergi la un prieten acasă, şă-ţi răspundă mama lui la uşă, şi să te invite în camera lui unde urma să povestiţi. Acum pui totul pe Wall. God, persistăm atât de tare în chestia asta şi tind să cred că uităm să ne mai bucurăm unii alături de ceilalţi. Oh, ba nu. Stai. O facem. Dăm like. It’s so damn sad!

Dacă aş putea, le-aş redenumi reţele de anti-socializare, nicidecum socializare. Statul separat în spatele unui monitor şi schimbând vorbe în scris, nu e deloc socializare. And it so sucks. Lume, treziţi-vă. This is so damn sad. Şi îmi amintesc de 2 articole de pe aici, şi anume ăsta (Quarter-life crisis) şi ăsta (in jurul tau). Şi un clip, pentru cei ce-şi mai aduc aminte de vremurile de altă dată.

I’m tired of being social. I’m tired of being online.