Avand in vedere ca am vreo 20 de ciorne salvate si nepublicate, cu diferite articole pe care le-am inceput si nu le-am terminat (din lipsa de timp / stare), decisesem ca in seara asta sa le revizuiesc si sa vad ce aleg si ce culeg. (Lumeee, mi-e dor sa scriu).
Apoi, am amanat si asta – am spus ca am un proiect de terminat intai (lucrez la o revista dedicata femeilor, of, ce macho sunt), si le revizuiesc dupa. Dar, e ceva care nu vrea sa-mi scape… o chestie pe care simt nevoia s-o precizez, si pentru care multi dintre voi (ma refer la cei ce ma cunosc), vor zice: In sfarsit. 
30 Iulie 2010.
Pe 30 Iulie 2010 s-a incheiat un important capitol din viata mea. Ma rog, el s-a incheiat cu mult timp in urma, insa eu am incercat sa-l continui spre un final mai fericit, insa in zadar. (Selfish?). Acum vreun an si jumatate, m-am despartit de una din fostele mele iubite, la care pot sa zic ca am tinut cel mai mult. (stiu de ce am tinut atat de mult, insa nu stiu alte lucruri). Nu e importanta povestea, insa decizia luata de curand sper ca va schimba un pic lucrurile in viata mea (care si asa, e dezordonata pana peste cap). Nu mai vorbisem cu ea de… de foarte mult timp. (de mai bine de un an). Nici macar n-am mai vazut-o, nici macar nu mai stiu cum arata, nu mai stiu nimic de ea. Insa amintirea ei mi-a ramas foarte bine tiparita in minte, probabil de aia am si incercat atat de mult sa dau de ea in ultima vreme.
De ce 30 Iulie?
Pai, pentru ca pe 30 Iulie a fost ziua ei. La multi ani. Pentru ca la fel ca acum ceva timp (cand inca mai eram impreuna), m-am apucat cu cateva zile inainte de ziua ei, sa pun la cale o mica-mare surpriza, care urma sa iasa perfect. Vreo cateva zeci de oameni implicati (la propriu), autorizatii si hartii, multe multe telefoane, cateva drumuri Brasov – Bucuresti, oameni “inside dă haus” pentru a ma asigura ca totul e perfect intr-un final… in fine, chestii care le-as face cu siguranta si a-2-a oara daca mi-as dori la fel de mult. (aici intervine “modestul” din mine). As vrea sa-mi mai doresc cel putin odata in viata asta la fel de mult, insa sunt sceptic ca se va intampla din nou. In fine, dupa toata agitatia in care i-am facut “cu capul” pe toti ce urmau sa dea o mana de ajutor la organizarea “evenimentului” si cand ajunsesem in punctul in care totul era aproape perfect, iar toate detaliile erau puse la punct si tot ce mai era de facut era sa astept sa vina momentul… inconsecventa mea (aviz T., ca tot ma bateai la cap) combinata cu ideea ca tot ce am planuit si facut va duce la un rezultat mai mic sau egal cu 0… penibilitatea in care eram pus daca rezultatul era nul si dezamagirea pe care toate persoanele implicate ar fi avut-o daca ar fi fost asa, m-au determinat pentru prima oara in viata mea, sa-mi asigur esecul in mod voluntar. Nici acum nu sunt sigur daca e alegerea cea mai buna, insa presimt ca nu mai avea rost sa mai incerc inca odata. Incep sa cred ca am facut prea mult oricum decat ar fi facut altcineva in situatia mea, si nici sa o dau in penibil nu e cazul – cel putin nu genul meu.
Pacat, avea sa fie ceva frumos. Asa ca am preferat sa imi iau inima in dinti, am pus mana pe telefon, si am anulat totul. Probabil ca ulterior am fost tratat ca fiind neserios de multe persoane, altii m-au injurat ca i-am incurcat, altii s-au suparat pentru ca avea sa fie ceva frumos indiferent daca scopul ar fi fost atins intr-un final, indiferent ca nu… ar fi fost multe parti pozitive, dar nu. Nu (mai) merita.
Sincer sa fiu, nu am fost deloc fericit cu alegerea facuta, insa pentru prima oara in viata mea cred, am ales orgoliul personal in ciuda unui lucru ce putea fi castigat sau nu, sau – demnitatea de sine, cum ii spunea R. A fost una din putinele dati, in care am preferat sa nu risc. Ulterior, m-am urcat in masina, si am pornit la un drum luuung, departe, departe, foarte departe de casa. Nu i-am dat nici macar un mesaj de la multi ani. Totul era ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
Ulterior, am decis ca asta e momentul. E momentul sa abandonez odata pentru totdeauna povestea asta, sa uit ca a existat si ca a trecut vreodata prin viata mea, sa uit tot ce a fost si ce n-a fost vreodata. Trist, dar cu un zambet pe buze, drumul imi arata calea. Un lucru din “bucket list”-ul meu, dispare… nu pentru ca s-ar fi indeplinit – ci pentru ca nu mai trebuie sa fie indeplinit. Asa e mai bine.
Si daca ea mi-a spus ca… vorbim peste 3 ani atunci cand a plecat, imi pare rau ca am asteptat aproape 2, si ca nu mai am rabdare inca unul. E drept – vorba lui D., chestiile astea nu au un buton de ON/OFF, insa orgoliul va avea grija (sper, cred) sa aiba un astfel de buton. Sa invat sa zic NU, atunci cand trebuie sa fie NU. Si trebuie sa fie nu. Sper si cred ca asa e cel mai bine.
Totusi, prin prilejul acestui post tin sa le multumesc celor care au fost acolo si m-au sustinut indiferent daca decizia mea a fost buna sau nu. Undeva intre toate intamplarile astea, vreau sa cred cel putin de data asta ca a fost decizia cea mai buna.
30 Iulie 2010, un mare capitol din viata mea, incheiat.
“It’s okay, I’m okay… “. Now, I’m outside the story…
Bravo! Sincer, nu mă aşteptam să faci asta…