mmm… a trecut ceva vreme de cand nu am mai scris. S-au intamplat multe lucruri, si majoritatea bune. Mi-era si dor sa scriu, insa mi-a lipsit timpul. Toate peste toate, lucrurile sunt bune… Pot spune, ca am inceput o noua viata, un nou oras, alti oameni, alte perspective, alte “target”-uri atat pe planuri sociale cat si personale, alta lume, alte priviri… dar si alti ochi. Nu, pentru ce-i ce vor sa ma arate cu degetul, nu am uitat de unde am plecat. Dar, cum spunea un prieten, “modestia-i pentru cei ce n-au altele”… tin sa mentionez ca desi a trecut doar o luna de cand sunt plecat de pe meleagurile in care mi-am petrecut anii copilariei/adolescentei, lucrurile au evoluat intr-o maniera mult prea logaritmica. Sunt, multumit. Si le dau dreptate celor ce mi-au spus de cand am plecat, ca… “acolo-i marfa”. Si asa si e.
Multi nu vor intelege ce vreau sa transmit in postul asta, pentru ca nu sunt in locul meu. Dar, imi pun toate sperantele…
Bucuresti. Intotdeauna, am crezut ca urasc acest nume. Niciodata, nu mi-am dorit sa ajung aici. L-am urat, inca din primele zile in care am fost aici. Nu mi-a placut – era mult prea multa agitatie fata de cat puteam eu disimula, multi prea multi oameni, mult prea multa inghesuiala, etc. Motivele care m-au adus aici, raman inca un mister, insa, am incercat sa profit de ele. Primele zile, au fost un adevarat infern. Desi venisem in capitala cu masina personala, mie, celui caruia ii place sa conduca zi si noapte, ma uitam lung la interminabilele cozi din trafic, atunci cand treceam pe la trecerile de pieton, indreptandu-ma spre metrou, zicandu-mi ca nu o sa pun never-ever mana pe cheile masinii, decat atunci cand o sa plec inapoi in provincie. Sa stea in parcare. O adevarata lupta cu sine.
In rest, lucrurile erau relativ bunicele. Biroul arata bine, colegii placuti, echipa mea nestresata prea tare, printre proiecte – nimic nou, scaun reglabil pe inaltime ( cine stie, cunoaste 
), metroul practicabil… pana intr-o zi.
Cred ca toata lumea a auzit de eterna greva de la metrou. Mai luasem si o gripa (neaviatoare si nici cea care seamana cu prizele de pe perete), era “cul”. Asa ca… a venit momentul, sa pun mana pe volan. MINUNAT! Prima dimineata, cu greva la metrou. Locuinta mea – Serviciu – 3.8km. Timpul estimat de GPS: 10 minute. Timpul efectuat… 1h:30min. A fost o placere nebuna, sa ma uit eu de data asta la cei de pe trecerile de pietoni… admirandu-mi placerea nebuna de a sta la interminabile cozi pe care doar in Bucuresti le poti gasi. Conduceam civilizat, fara sa ma bag in fata cuiva, sau sa o iau pe linia de tramvai. Tot asa, inca vreo 2 zile. Timp pe care eu il numesc… adaptare.
[...]
Semafor, galben, talpa! Coada la stop -> linia de tramvai! Verde, talpa! Incadrare aiurea pe banda, botu` in fata unei piţi. (multumim, multumim). Mos care merge pe banda a-2-a in pasaj si e linie continua, semnalizare, talpa, si pe langa el pe prima banda… etc. etc. (daca ar sta cu radarul in pasaj la Unirii, mi-ar suspenda permisul in fiecare zi). Sunt lucruri, care din pacate, ma descriu dupa cateva saptamani, de locuit aici.
Imi amintesc, cat injuram un sofer din Bucuresti, cand facea pe shmekerul in trafic, in orasul in care locuiam inainte. Acum, nu pot decat sa-i inteleg. Adaptare se numeste. Aici, nu ai cum sa fii altfel. Esti “eliminat”, daca nu tii ritmul. Nu ai timp sa stai sa rationezi… nu ai voie, decat in limitele extreme. Trebuie sa te adaptezi la situatie, si sa procedezi ca atare. Trebuie ca finalul sa fie perfect, iar scopul… sa scuze mijloacele, cand e cazul. Vorba unei cunostiinte, trebuie sa fii nebun, ca ei! (sau un pic mai mult). Asa stau lucrurile aici. Asta e Bucurestiul. Ii inteleg acum, si probabil, sunt pe cale, sa devin ca ei. Iar daca, la randul meu, voi fi injurat de catre cineva pentru “soferie indisciplinara”, relax. O sa va convingeti intr-o zi, ca se poate si mai rau. Si ca defapt tot raul, e pentru – o cauza nobila – tot raul, pentru un bine.
Din pacate, aici, traficul… nu e singurul lucru la care trebuie sa te adaptezi… insa, fiecare lucru, are si partile lui bune.
