“…te concentrezi atât de mult pe ceea ce vrei să faci, pe scopul tău, pe acel ceva ce vrei să-l atingi, încât uiţi să vezi ce mai ai în jurul tău, iar după mult mult sacrificiu şi după mult timp, o să ajungi să-ţi îndeplineşti ceea ce ai plănuit şi desăvârşit de atâta timp, încât o să ţi se pară un lucru atât de banal şi de normal faptul că ceea ce ţi-ai propus, a devenit realitate, şi n-o să mai fie nimic extraordinar nici pentru tine – nici pentru nimeni. Şi o să te uiţi în urmă şi n-o să vezi pe nimeni şi nimic, iar în prezentul tău s-ar putea să nu fii decât tu cu scopul tău împlinit, şi nimeni altcineva care să se bucure lângă tine. Păi şi să vezi atunci tristeţe, incomparabilă cu zilele în care nici tu nu-ţi dădeai seama că sacrifici poate, tocmai ceea ce conta mai mult, aşteptând cu nerăbdare ceva ce astăzi nu e decât ceva banal – ceva de care nici tu nu eşti sigur că e ceea ce ar fi trebuit sau îţi doreşti de fapt. Şi uite cât ai pierdut. Şi cât timp ai pierdut. Da, timpul se pierde. Chiar şi aşteptând şi amânând. E timp. Şi nu se mai întoarce…”
to be continued.
