Când scriu asta, îmi amintesc de filmul Paulie. Un film vechi, din copilărie, despre un papagal vorbitor ce a străbătut lumea-n lung şi-n lat. Îmi amintesc perfect o replică din el… că în viaţă tot amâni lucrurile sperând că într-un final o să le rezolvi mai târziu. În acelaşi film, se spunea că trebuie să trăieşti, ca şi când nu ar mai exista un “mai târziu”. Niciodată nu am crezut asta. De fel, sunt un tip foarte organizat. Orice lucru din viaţa mea, este de cele mai multe ori la locul lui. Hm. Şi-mi dau seama, că vorbesc despre lucruri mici… cum ar fi, patul este mereu aranjat, suportul de cărţi de vizită este mereu la locul lui, apa minerală este întotdeauna plasată într-un loc strategic, parcarea este întotdeauna perfectă… şi alte proeminenţe d-astea. Fleacuri. Lucrurile mari, parca nu-s niciodată organizate aşa precum ţi-ai dori. Mereu lipseşte ceva. Niciodată – perfect. Niciodată – încă, sper eu.
În viaţa asta, cred că sunt omul care a trăit cele mai mari spectre de emoţii. Dintr-o extremă, în alta. Şi încă sunt de părere că cei ce se grăbesc să judece, sunt pur şi simplu infantili sentimentelor tale. Pur şi simplu ei nu sunt acolo, şi atunci e mai uşor să arate cu degetul. Şi să se poarte ca atare. Şi totuşi, cum definim limitele? Pierd timp şi mă gândesc că încă aspectul ăsta îmi e nedefinit. Cred că trăiesc printre oameni plini de ei deşi nu au realizat nimic, şi cu un egoism de nedescris. Şi nu îi văd decât atunci când îmi e foarte greu… [...] Atât de mult se adeveresc toate proverbele alea pe care încă vreau să le cred ca neadevărate fiind, însă pe zi ce trece le văd cuvintele în oamenii din jurul meu… şi unde e perfecţiunea lor pe care o caut? Nu, nu cer să nu aibă riduri, ci cer sau nu cer egoism, ipocrizie, şi toate cele… şi mă oftic când mă gândesc că dacă mă străduiesc suficient eu sunt în stare să le ofer şi să pun mereu cărţile pe faţă, atunci, de ce nu pot alţii? Şi poate iporcizia nu mă doare atât de mult pe cât mă doare egoismul. Şi egocentrismul. [...] Oare sunt ei pierderea mea de timp şi energie? Nu ştiu, dar la fel ca în inerţia în care am văzut toate lucrurile astea – în aceiaşi inerţie mă îndrept să aflu răspunsul. [...] Poate că încerc să mă consolez, spunându-mi că nu am timp să judec. Încerc să las lucrurile în spate şi să merg mai departe. Practic, cu sau mai mult fără ei, din nimic încerc să fac totul. Şi cred că o să reuşesc. Simt că am tot ce-mi trebuie. Devotament, bunăvoinţă, ambiţie şi o doză de nepăsare. Sper că nu e prea târziu, și că încă mai am timp […] …
“Încerc să las lucrurile în spate şi să merg mai departe”
“Şi totuşi, cum definim limitele?”
…cum?:(
“Şi totuşi, cum definim limitele?”
)
Daca faci/o sa faci matematica(la liceu),nu o sa mai fi asa dornica sa afli raspunsul.