Ştiu că nu este o exprimare tocmai plastică, dar nu am găsit una care să descrie mai bine ceea ce gândesc, ceea ce simt. Ştiu că asta vine ca dintr-un colţ extremist în comparaţie cu ceea ce gândeam acum o perioadă de timp, dar ăsta sunt astăzi. Astăzi. E ceea ce văd, ceea ce observ, ceea ce realizez. Sau asta gândesc astăzi şi în ultima vreme. Acuzaţi-mă, judecaţi-mă, injuraţi-mă chiar. E dreptul vostru să o faceţi, într-un mod pripit sau nu – există un liberul arbitru pentru toţi. O prietenă spunea zilele trecute că e incredibilă capacitatea unui om de a se schimba într-o anumită perioadă de timp, urmat de un ” 
“. Am ţinut morţiş să completez că ăsta nu e un lucru neaparat rău. Şi aşa e – nu e un lucru neapărat rău, ba din contră.
Nu ştiu exact în ce poziţie mă aflu, nu-mi ştiu cu foarte mare exactitate părerea personală vis-a-vis de relaţii serioase, dar cred că înclin spre un “Nu!” d-ăla afirmat şi pornit. Pentru cei care cred că am doar o stare proastă şi gândesc lucrul ăsta doar acum pe moment, ţin să menţionez că m-am gândit de vreo ‘nşpe ori înainte să afirm asta într-un mod public, deci e o părere generală.
De unde vine toată semi-concluzia asta? Poate mulţi din cei ce vor citi articolul ăsta, vor crede că în urma unei experienţe personale destul de neplăcută pe acest plan. Ei bine, nu. Nu prea am rămas cu gusturi prea amare în urma “chestiilor serioase” pe care le-am trăit, deşi nici din coadă nu pot să dau, că dacă e să luam lucrurile dintr-o bucată, dintr-un motiv sau altul toate s-au încheiat. Nu mai contează a cui a fost vina şi cine e vinovat pentru asta. În fond, vorbim de trecut. Mare parte din “concluzia vieţii mele”, vine din manifesturile publice a diverşi oameni pe care i-am văzut lăudându-şi iubirea reciprocă sus şi tare într-un mod general public, şi nu numai, urmat de un “BUFFF!!!” în cealaltă extremă. Nu drăguţ. Am întâlnit 2 cazuri, ambele triste, dar unul mai trist ca celalalt, după părerea mea.
Primul caz, toate lucrurile bune, sunt bune la început. Cu greu o relaţie scapă de sindromul ăsta, iar cele care scapă, se anunţă a fii promiţătoare şi de lungă durată. Cei 2 sunt fericiţi la început, cu multe două puncte ics şi două puncte steluţă peste tot şi cu orice ocazie întâlnită, mesaje peste mesaje şi cuvinte adorabile… ca să-ţi dai seama peste puţin timp, că nimic din ce era la început, nu mai e. Vorba cuiva, “când flacăra e mare, se stinge repede.” Păi şi să vezi că aşa e. Ăsta e cazul fericit dintre cele triste. [Eşantion de studiu: 17 - 21 ani]
Al-2-lea caz, după părerea mea, nu numai că este mult, mult, mult mai trist, da’ e şi ăla în care ţi-ai da cu pumnii în cap, şi să-ţi bagi ceva în ea viaţă. Picioarele, ca să ţinem o atitudine decentă totuşi. Acum, depinde din ce colţ al ringului vii. Am observat că oamenii care stau foarte mult timp împreună (gen, 3-5 ani), iar relaţia lor nu se concretizează în nimic… ajung din păcate, să se despartă. Acum – putem invoca destule motive, putem arăta cu degetul pe unul şi pe altul, ca şi când – ar mai conta. Nu mai contează. Urmează luni de suferinţă pentru ambii în cazurile fericite, sau doar pentru unul singur, în cazurile nefericite. Nu ştiu dacă are rost să caut să explic detalii, că da, cu siguranţă există particularităţi în fiecare situaţie, dar parcă-s degeaba, atunci când rezultatul e acelasi.
Şi în fond, parcă până acum aş fi judecat şi arătat cu degetul pe cei ce după ani îşi dau seama că vor altceva, că au nevoie să ducă lucrurile la un alt nivel. De la epica glumă: “iubitule, nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit… adio.” până la fapte cu adevărat reale, nu mai sunt decât câţiva paşi. Cineva zicea că orice glumă are o doză de adevăr. E crud şi trist, dar parcă-n zilele noastre chestia asta devine din ce în ce mai răspândită şi cât se poate de reală. Nici nu ştiu în grădina cui să arunc vina. Societatea e de aşa natură, oamenii nu mai rezistă tentaţiilor, sau – explicabil – vorba unei prietene – te saturi să tot mănânci ciocolată cu alune în fiecare zi – astăzi vrei ciocolată cu lapte. Vrei altceva. Vrei ceva nou. Nici nu ştiu, nu încerc să aflu şi nu încerc să scuz pe nimeni. Probabil unii ştiu să devină doar parteneri, nu şi prieteni… şi de acolo dorinţe aparent inexplicabile.
Eşantion de studiu: 21-25 ani; Vârstele menţionate sunt relative. De ce tot dau eşantioane de studii şi exemplific? Pentru că am făcut 4 pariuri pe “domeniul ăsta”, în privinţa a 4 cupluri, 3 de “mare durată” şi unul de tip “flacără mare”, şi le-am câştigat pe toate cele 4, în perioadele menţionate. Suna sadic, ştiu, să pui pariu pe “în cât timp se despart 2.”, cu menţiunea că nu am făcut-o din vreo satisfacţie proprie întrucât nu am avut un contact direct cu niciunii din ei (şi şi să fi avut, nu era cazul), ci doar am vrut să-mi confirm ipoteza asta. E tristă, ştiu. Aş mai avea încă vreo 2 astfel de pariuri de pus, însă nu mai am cu cine. Trist, da’ şi persoana în cauză s-a convins.
Măcar să fim conştienţi de lucrurile astea, să nu ne trezim că ne ia prin surprindere. În fond, eu unul nu mai cred în aşa-zisa pură iubire şi exclusivistă. E ilogic. Cred că atâta timp cât încă suntem tineri şi nu se apropie vreo vârstă de “înfiinţat” familii, copii şi altele, ar trebui să ne bucurăm pe cât de mult de ce avem astăzi şi cam atât. Niciodată nu vom ştii dacă mâine va fi la fel. Şi poate unii m-ar înjura acum pentru că din perspectiva lor vorbesc aiurea şi nu am dreptate. Pentru toţi aceia, îmi doresc din tot sufletul să nu mă înjuraţi mai încolo – exact din colţul opus al perspectivei curente.
E singura chestie care-mi mai trece prin cap în momentul ăsta: bucuraţi-vă de ce aveţi astăzi, şi nu vă faceţi planuri pentru ce va fi mâine. Niciodată nu ştii când “poate nu va mai fii la fel…”. Există atâtea lucruri frumoase de făcut în tot acest timp, încât orice părere de rău pentru ce a fost, nu e decât pirdere de timp. Şi nu spun nimănui să lase amintirile deoparte, căci ele sunt practic ceea ce rămân, lucrurile pentru care vei zâmbi când îţi vei aminti, dar atât. Nu trăi din ele, că n-are niciun sens. Mai sunt un milion de motive pentru care chiar merită să trăieşti cu sau fără acel cineva care poate ţi-a marcat existenţa. E timpul să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. O să fii în pielea mea, şi-o să înţelegi.
O să mă înţelegi atât de bine…
Draga Adelin,
cred ca nici nu putem vorbi de relatii serioase la 17-21 de ani. dar ce inseamna relatii serioase? criteriul pe care l ai ales este timpul? cat de mult dureaza? as zice ca esti superficial. apoi un esantion este altceva decat doua trei cupluri. generalizazi cu mult prea multa usurinta. apoi dragostea asta mare de care vorbesti implica imprevizibilul, iar daca relatia este bazata doar pe atat se poate intampla orice. eu propun o meditatie mai profunda asupra subiectului si nu ma refer aici la cat mai mult timp ci , stii tu, la calitate. si un ultim apoi, scrii despre lucrurile care se stiu, dar despre care nu se vorbeste, as zice eu.
numai bine
Dragă Alina,
Nu ştiu dacă putem comenta în privinţa vârstei pentru că în cazurile studiate, subiecţii au pornit de la vârsta respectivă (17 ani), şi au stat vreo 4-5 ani împreună.
Şi da, timpul cred că rămâne un element cu un procentaj foarte mare în formula de definiţie a unei relaţii serioase. În fond, de aici se deduc celelalte elemente, precum şi calitatea. Îţi place, continui, nu-ţi place, nu continui. Sau cel puţin eu aşa aş proceda. De ce aş sta cu cineva de care nu-mi place (chiar şi “calitativ” vorbind) ? (concluzie: într-o relaţie ce se vrea a fi serioasă, calitatea este/ar trebui să fie o chestie implicită). Cât despre oriceul menţionat de tine, tocmai acolo-i chestia; oamenii în general nu percep sau refuză să perceapă partea negativă a acestui “orice”, şi de acolo vin uneori – şi surprize neplăcute.
PS: cât despre mottoul blogului, “lucrurile” e la plural, deci… (ele, lucrurile) vorbesc, nu “vorbeşte”, corect?
LE: încă studiez problema cu vorbesc/vorbeşte. În 3 ani nu a “urlat” nimeni de chestia asta, ceea ce e ciudat. Am făcut un mic research, şi l-am găsit în ambele variante; încă mai caut. Îţi mulţumesc de antenţionare oricum.
Amu, să ne înțelegem: dezamăgirea mea în ceea e privea capcitatea de schimbarea a omului venea în alt context. Când pierzi legătura cu un om ca apoi să te reîntâlnești întâmplător cu el, după x ani, și să-l găsești schimbat aproape în totalitate – de la stilul de viață la principii și caracter – regăsirea îți taie tot entuziasmul. Nu contest faptul că în spatele schimbării pot sta mulți alți oameni, alte cicatrici sau nepăsări, dar îmi mențin afirmația. Suntem total imprevizibili. Suntem oameni… mai imperfect de atât nu se poate.
Și totuși lucrurile imperfecte sunt atât de pline de însemnătate!
Si cu esantionu de 17 ani . bla bla . In adolescenta se traiesc cele mai intense povesti de dragoste , pentru ca sunt cele mai pure.. deoarece nu sunt influentate de bani si altele
ăăă… da. dar era vorba de relaţii serioase (aka, lungă durată) şi de cum fac ele buff, nu de poveştiile de-o noapte.
@ Adelin – ie , dar unii spun ca nu pot exista relatii serioase in adolescenta
. Aia era ideea 
Se zice ca in intervalul [17-21] ani omul se transforma in ceea ce va fi de-a lungul vietii. E o perioada schimbatoare, nu esti sigur de nimic si incerci sa iti creezi niste principii de viata(asta daca vrei sa le creezi).
.
Din punctul meu de vedere, pentru ca o relatie sa tina , ar trebui creeata cand esti mai “copt” la minte, dupa 20 de ani . Pana la aceasta varsta, e mai mult impuls hormonal pe care creierul il interpreteaza ca fiind “dragostea vietii lui”. Desigur, unii sunt copii chiar si dupa 20 dar asta e alta discutie. Adevarata dragoste si relatie se testeaza cand amandoi munciti, mergeti la serviciu , stati 10 ore la un birou, te intorci acasa, faci ceva de mancare, in graba, halesti iar daca la sfarsitul zilei , amandoi isi pot spune “te iubesc”,pot da “share” unei imbratisari, unui moment de tandrete, atunci e ok, aceea e relatie bazata pe dragoste care are toate sansele sa tina(iar acest “comportament” sa fie unul constant, nu de o zi sau o saptamana). Viata “reala” caleste orice relatie (servici, oboseala, stress,probleme) dar daca se trece cu bine , cu siguranta nu se vor certa nici cand vor merge in concediu
Concluzionand, orice relatie care nu este testata “in campul muncii”, e doar ceva de ocazie de care nu vei putea fii niciodata sigur 100%.
imi plAce faza cu ciocolata de alune…
)
Interesanta tema abordata. Sunt de acord cu multe lucruri. Tin sa-ti spun ca ma aflu si eu intr-un esantion de acela de lunga durata cu “buff”.
Ioan a punctat bine ideea. Cam asta cred ca a fost si motivul la noi (ea 19 ani, eu 23, 4 ani impreuna => eu am ajuns sa muncesc, ea e clasa a 12-a). Doare, mai ales cand o vezi cu altu`, dar treci mai departe si privesti lucrurile din perspectiva matura. La urma urmei, orice sut in fund = 2 pasi inainte.
Numa` bine,
Cosmin