Se stie din natura fintei umane, ca oamenii nu sunt conservatori. Nu stiu sa ingrijeasca, stiu sa protejeze, nu stiu sa pastreze, nu stiu sa pretuiasca ceea ce au. De cele mai multe ori, daca se gandesc la ziua de maine, nu se gandesc la cum va fi peste alte zeci de zile. Intotdeauna prematuri, intotdeauna grabiti in a trage concluzii, intotdeauna focusati strict pe un anume lucru iar lucrurile din jur capata o tenta irelevanta.
Si pentru ca tot am mentionat ca acest lucru este de cele mai multe ori instinctual, este o greseala pe care majoritatea o facem. Sper sa nu dau lucrurile in extrem doar pentru ca astazi am avut o zi pe jumatate proasta dar pe jumatate buna, dar si partea buna, raportand-o la trecut, e la fel de proasta.
Daca ieri vorbeam de melodii, cuvinte si alte lucruri ce ne aduc aminte de trecut, parca ziua de astazi astepta sa aduca picatura care urma sa umple paharul. E adevarat ca din orice experienta inveti, si de multe ori persisti intr-o greseala pe care ai mai facut-o, doar pentru ca la momentul respectiv, nu e o greseala.
Plecam cu sufletul indoit catre aeroport, stiind ca urma sa-mi iau ramas bun de la persoane pe care le-am indragit. N-am mai facut asta niciodata pana acum, si sper sa fie prima si ultima oara. De obicei, chestiile alea cu aripi de la aeroport duc oamenii mult prea departe intrucat sa nu-ti para rau vreo clipa ca pleaca, si nu o sa-i revezi curand. Ma simt ca un copil.
Imi amintesc ca m-am uitat impreuna cu o prietena la filmul “Love Actually“, pe care l-am raportat fiecare la trecutul sau… si ea imi exclama: “poate o sa va revedeti intr-o zi la Arrivals…”.
Dupa cum zic, eram printre primele dati la aeroport. Conducandu-mi persoana de la care trebuia sa-mi iau ramas bun, privirea mi se tinteste catre o veche si indragita persoana din trecut, care, cred eu – intamplator, se afla si ea pe acolo. O persoana cu care am petrecut nopti in sir, o persoana speciala, o persoana “interzisa” dar cu o amprenta puternica in trecutul meu. Ziua mea era deja ca un joc de “scrabble” de cand am plecat, cu piesele ravasite in toate partile, iar asta… a fost cireasa de pe tort.
Desi ar parea banal, e uimitor ca dupa ani de zile sa-i revezi pe cei ce ti-au fost parte din viata, si sa fiti la fel ca si cand totul s-ar fi intamplat ieri… chiar daca concretizezi asta in cateva cuvinte care au fost spuse intre voi, si un schimb de priviri. Daca pana azi credeam ca-mi iubesc trecutul si ca nu regret nimic, mi-am dat seama ca aia e defapt o iluzie pe care vreau eu s-o cred. (oare de fiecare data traim in iluzii?). Regret ca persoanele pe care le-am avut candva, nu le mai am astazi. Regret ca odata, candva, demult… am avut de ales, si am ales. Alegerile nu sunt intotdeauna bune, si incep sa-i dau dreptate unei prietene… “intotdeauna trebuie sa alegi calea de mijloc.”, desi, de cele mai multe ori, nu le poti avea pe toate.
Daca inainte imi spuneam ca le voi revedea candva cu zambetul pe buze, astazi imi dau seama ca nu mai vreau sa revad pe nimeni din trecutul meu. Ce e trecut – e trecut – si trebuie sa ramana trecut. Nu mai are ce cauta in prezent. De ce sa rascolesti tot ce-a fost candva, ca sa iti faci prezentul varza? Mai bine nu.
Nu mai vreau sa am trecut, cum nu mai vreau sa am persoane pentru care trebuie sa aleg. Nu mai vreau sa am parte de vreo despartire vreodata, cum nu vreau sa mai am parte de vreo revedere. Cine decide sa plece, sa plece! Nu vreau sa ma gandesc nici la ce a fost urat, cum nu vreau sa ma gandesc nici la ce a fost frumos. Nu vreau sa stiu cine m-a iubit, cine m-a urat, si pentru ce a facut toate astea. Vreau sa invat din ce s-a intamplat in trecutul meu, dar nu vreau sa-l mai aduc in prezent sub nicio forma. Nu vreau sa stiu de ce, pentru ce, si pentru cine s-au intamplat anumite lucruri, vreau sa uit efectiv ca s-au intamplat. Vreau sa fiu ca “altii”, si nu ca “noi”. Astept sa fiu din ce in ce mai bun pe zi ce trece, si desi a fost una din cele mai proaste zile din viata mea, vreau sa cred ca a meritat s-o am, si ca am invatat ceva din ea. Nu poti fi mai bun daca nu lasi ceea ce te trage in jos, in urma. Nu poti fi mai bun, daca nu poti constientiza ce te trage in jos. Nu poti fi mai bun, daca tu nu faci ceva in privinta asta. Si nimeni n-o sa faca asta pentru tine.
Nu stiu daca mai vreau trecut, nu – sigur nu mai vreau trecut. Cred ca vreau o viata noua, si “a bunch of strangers”, cu care sa nu stiu ce s-a intamplat ieri. Nu mai vreau nimic si nimeni sa-mi aminteasca, sa-mi spuna… “asa a fost odata”. Nici macar (sub/in)constientul. Nu mai vreau zile proaste, cum nu mai vreau sa indragesc ceea ce mi-a placut candva. Nu mai vreau nimic. Vreau sa stiu ce se intampla maine, si nu ma intereseaza ce s-a intamplat ieri, atata timp cat nu ma ajuta cu nimic la ziua de maine. Nu mai vreau nimic, si vreau o multime de alte lucruri…
(Oare chiar am putut sa am o zi atat de proasta?).
Urasc amintirile, nu pentru ce au fost ele la acel moment… urasc amintirile că sunt inca aici, atunci cand relevanta lor la prezent e nula, sau chiar cu minus. Urasc pentru ca nu am stiut ca amintirile, trebuie sa ramana amintiri, si atat. Fara alte regrete, daca nu am fost capabili sa cladim ce-am adortat candva pana in prezent, atunci nu merita, nu mai are rost sa mai regretam vreo clipa. Daca e in natura noastra umana sa pierdem in mod constient, atunci ne meritam soarta. Cine nu e in stare sa fie astazi mai bun ca ieri, a pierdut o zi din viata degeaba. Si vreau sa cred, si cred, si-mi pun toate sperantele, ca maine voi fi mai bun ca astazi, si astazi, sunt mult mai bun ca ieri. Ce e scris sa fie – va fi – ce a fost, a fost si atat. Vreau sa ma bucur doar de ce am avut, de ce inca mai am si ce poate voi avea in continuare. Singurul trecut ce merita cladit din amintiri, e cel pe care inca il mai ai. Restul, e doar trecut. Pur si simplu trecut.
