Nu urmează să mă refer la cum ar fi să nu te îndrăgosteşti de vreo persoană anume în viaţa asta. E o temă, pe care prefer să o las deoparte. Cel puţin pentru moment. Acum, dilema mea e… cum ar fi să nu ai plăcerile tale în viaţa asta? Să nu ai un hobby, să nu ai lucruri care să îţi provoace plăcere psiho-emoţională? Să nu te îndrăgosteşti pe zi ce trece din ce în ce mai mult, de lucrurile care îţi fac ţie plăcere să le faci? Fie că încep de la a construi case din chibrituri (ca să înţelegeţi că nu contează ce e, atâta timp cât e ceea ce vrei să fie), până la a zbura cu 300km/h pe autostradă cu motorul tău! Că e banalitate, sau e nebunie –e plăcerea ta, şi trebuie s-o ai astăzi! Să te bucuri de ea, să facă parte din viaţa ta! Să fie a ta! Să simţi că te trezeşti în fiecare dimineaţă, doar din a mai savura o zi aşa cum o vrei tu! Să faci ceea ce vrei tu să faci! Şi să nu fie doar un singur lucru. Şi să nu existe timp – nici măcar o secundă – pentru rutină.

Mă gândeam acum, la multitudinea de lucruri ce-mi plac în viaţa asta. De la blestematul ăsta de calculator, până la fotografie, videografie, muzică… voci plăcute (…Doamne, da, voci plăcute!), călătorii, gusturi alese, ştiinţe exacte, zgârie-nori de sticlă şi terminând cu cea mai mare plăcere din viaţa mea – condusul. Multe cuvinte frumoase înşirate, şi un singur inamic pentru toate: timpul !

Cum ar fi, să le poţi face pe toate în acelaşi timp? Azi, sunt tentat să spun că e o utopie ceea ce gândesc. De înţeles. Dar, cum ar fi să înţelegi asta, şi să încerci să-ţi dedici un an, doi din viaţă pentru fiecare plăcere în parte? Să stai să scoţi foc din piatră pentru fiecare hobby al tău. Să despici firul în patru, să vrei să înveţi cât mai multe şi să te perfecţionezi cât mai mult în domeniul cu pricina… să îţi faci o pasiune an de an, şi în fiecare an – pentru altceva.

Oare există într-adevăr ceva ce ne place extrem de mult şi e “above all”, sau teama de nou şi siguranţa pe care ne-o oferă experienţa într-un anume domeniu, ne face să nu diversificăm lucrurile? ‘or fi comparabile plăcerile? Suntem mai fericiţi atunci când avem totul dintr-un singur lucru, decât dacă am avea câte puţin din fiecare?

Sunt dileme care tind să mă lovească zilele astea. Dar sper, şi cred în continuare în ceea ce tot eu o numesc – utopie. Acel moment din viaţă, când o să poţi să le ai pe toate – în acelaşi timp. Încăpăţânarea nu mă lasă să nu-i văd posibilitatea. Pentru că şi lucrul ăsta în sinea lui, nu e decât o altă plăcere. Pe care trebuie să o am.

Încă o zi, spre acea zi. Tu, mirifică zi!

Şi parcă subconştientul îmi face în ciudă. Pentru că am spus că în 2012, voi renunţa definitiv la a mai încerca în vreun anume fel să iau legătura cu persoane din trecut. Şi nu sunt multe. 2-3. Dar atât de mult au însemnat pentru mine la vremea respectivă, încât mi-au marcat propria viaţă. Aproape aş putea spune că multe din experienţele pe care le-am trăit până în prezent, nu ar fi existat dacă nu le-aş fi cunoscut. Şi cred că aş putea scrie despre asta. Despre persoane care ne marchează viaţa, fără nici măcar să ne dăm seama. Şi nu vorbesc ambiguu, ci despre felul cum se întâmplă lucrurile, oamenii pe care-i cunoşti dintr-o prietenie în alta, modul cum relaţionezi cu ei, şi alte cele… dar promit că ăsta o să fie un alt articol.

Deci… cum să nu îţi fie ciudă, când parcă al tău corp după ce a ajuns la stadiul de 80% odihnă, se relaxează şi mai tare… şi în restul de 20%, nu mai auzi nimic în jurul tău indiferent dacă mai e vreun zgomot care zbârnie prin preajmă, şi pătrunzi atât de adânc în acel vis… încât chiar şi mintea ta îl percepe ca o faptă reală? Şi e real! Se manifestă atât de real! Şi în el eşti actorul principal, al unei scene ce poate avea să continue acum vreo 4-5 ani în viaţa ta… dar nu a mai apucat să se întâmple. Şi se petrece exact aşa cum ţi se pare normal să se fi întâmplat mai departe, şi culmea – parcă tot ca să îţi fie ciudă şi mai tare, se termină la fel de perfect cum te-ai fi aşteptat să se termine – şi te trezeşti 100% odihnit şi liniştit, revenind parcă la viaţă în toate forţele tale, şi tot ceea ce ai visat… pare ceva petrecut, ieri. Mai că ai putea să juri că s-a întâmplat ieri, dar şi tu ştii că liniştea aia surzitoare care s-a aşezat între voi face acest lucru – un “ceva” imposibil…

Şi te oftici, şi nu-ţi convine, şi parcă ai vrea să pui mâna pe telefon şi să suni… parcă ai vrea să schimbi ceva cu orice preţ, dar ai obosit să încerci tot atâta timp. Şi e în zadar la urma urmei. Şi ce rămâne? Ar fi trist să spun că rămâne speranţa “că poate într-o zi…” – pentru că într-adevăr ar fi trist. Nu ştiu dacă e bine să speri. Oamenii au tendinţa de a spune că speră când de fapt în subconşientul lor (sau nu), îşi forţează singuri propriul noroc, şi de cele mai multe ori un noroc forţat nu mai e noroc.

Cel mai probabil e bine să nu mai ai aşteptări. Să ştii că tu ai păstrat amintirea frumoasă a ceea ce a fost odată, şi ce va fi sau nu, va fi sa nu. Încep să cred că speranţa înseamnă minciună. A te minţi tu pe tine însăţi. Trecutul e trecut, şi e numit “trecut” pentru un motiv, aşa că să îl tratăm ca atare. Cât despre visele frumoase, de data aceasta ‘or să rămână doar vise, la propriu. Dar asta nu mă consolează cumva, în continuare… urăsc visele frumoase!

Pentru că pe tot parcursul zilelor, îmi aduc aminte cu drag de ele… iar ele, nu sunt decât vise!

Cu un zâmbet pe buze şi cu un sincer dor de “vreau să mă pun în mijlocul camerei şi să plâng,  să urlu şi să râd”, parcurg uşor cu tălmăcitul gând, tot ce-a reprezentat anul ăsta pentru mine. Cu dezamăgire o spun, că nu a fost întocmai cum mă aşteptam să fie. Că nu mi s-au îndeplinit toate planurile aşa cum le-am avut, că nu mi-am îndeplinit toate dorinţele şi că într-un final, am realizat că am sacrificat adevărate comori de suflet vâzând strict spre idealurile mele, fără să observ ce e în stânga sau în dreapta, idealuri care într-un final au dovedit că nu au meritat sacrificiul. Cel puţin nu ceea ce pusesem la bătaie. Dar… asta înseamnă experienţa, nu o să mă plâng, o să ridic fruntea sus şi o să-mi spun încă odată, pentru a mă consola sau nu, că până nu eşti tu personajul principal dintr-o anumită scenă, n-o să ai decât experienţa unui simplu… spectator la propria ta viaţă.

Chiar îi spuneam unui prieten că amintindu-mi de acest articol (unde admiram cel mai mult defensiva ca faptă militară), că cel mai mult contează ca atunci când te-ai văzut câzut şi rănit la pământ şi fără nicio altă speranţă, să ştii să te resemnezi. Nu numai să ai curajul să spui că “Da măi, am greşit, e vina mea, mi-o merit, asta e, asta e, şi asta e, o să treacă. Azi am greşit, dar mâine mă voi descurca mai bine!” ci şi să o crezi. Să o spui, să dai cu pumnul în perete dacă simţi nevoia, să oftezi adânc şi să trăieşti cu greşeala ta. Să înveţi, să te ierţi tu pe tine. Şi atunci o să poţi trece cu adevărat mai departe, vei putea să faci acelaşi lucru pe care l-ai greşit în trecut, dar mult mai bine. Da, asta contează cel mai mult. Să te cerţi, să te înjuri dacă e cazul, dar să te ierţi tu pe tine. Să te simţi împăcat, aşa cum eşti tu astăzi.

Ce am făcut în 2011, şi n-o să mai fac în 2012… mă gândeam că atât de mult am ţinut la dezvoltarea mea profesională, încât am pus-o pe primul plan, şi-am uitat de weekenduri, am uitat de părinţi, am uitat de prieteni, m-am descotorosit cu uşurinţă de lucruri şi oameni (da, ştiu că sună urât) la care ţineam doar pentru a nu-mi sta nimic în cale, am uitat de distracţie, am uitat să mai răspund la telefon, am uitat să mai dau un semn de viaţă… am uitat să mai trăiesc. În 2011 am fost un hipster. Eu şi laptopul, şi atât. Noroc cu motanul. Îmi dau seama acum la sfârşit de an, că sunt mai singur decât credeam. Că nu mai am prieteni. Că a trecut anul, şi nu ştiu unde s-a dus. Nu ştiu ce am făcut anul ăsta. Nu ştiu ce momente frumoase am trăit, sau dacă ştiu, le număr pe degete. Atât de puţine, din atât de multe zile. A fost anul în care am ţinut la orgoliu mai mult ca niciodată. Nici nu ştiu cum a dispărut toată lumea din jurul meu… şi iată-mă în prag de sfârşit de an, şi nu ştiu dacă pot să mă uit în agendă şi să-mi sun 6 prieteni să adun o gaşcă să mai stăm la o bere aşa cum o făceam altădată…

2012. Sunt fericit că vine 2012. Parcă îl aştept cu braţele deschise. E partea pentru care zâmbesc. Sper şi chiar cred că va fi un an mai bun decât cel ce tocmai îşi scurge ultimile ore… În 2012, am zis că o să fiu “Yes Man“. O să spun da, la aproape orice provocare. E trist că zic asta la 22 de ani, dar vreau să simt că trăiesc. Dacă nu acum, atunci când? Vreau să încep o facultate la zi, de care să mă ţin. Să nu mai am timp de nimic. Vreau să ştiu cum e să fii student adevărat. Vreau să mă implic mai mult în tot ceea ce fac. Vreau să cunosc câţi mai mulţi oameni, să pierd câţ mai puţini şi să îi dau trecutului sub orice formă pe cei ce îşi doresc acelaşi lucru vis-a-vis de mine. Trebuie. În 2012 nu îmi mai doresc să fie realizarea profesională pe prim-plan. În 2012 vreau o relaţie serioasă, şi nu la distanţă. În 2012 vreau ca atunci când s-a făcut Vineri seara, să nu mai ştiu ce e ăla laptop până Luni dimineaţa. În 2012 vreau să am un program de somn normal. În 2012 vreau să învăţ să cânt şi mai bine la pian. În 2012 vreau să-mi iau mâţă. Neapărat. În 2012 vreau să-mi schimb maşina. În 2012 vreau să-mi petrec mai mult timp cu părinţii. Şi să-i supăr mai puţin. În 2012 vreau să dau un adevărat party de ziua mea. În 2012 vreau să am cel mai fericit Crăciun din toate timpurile. Şi Revelion la fel. 2012 vreau să fie cel mai bun an de până acum. În 2012, vreau ca să-mi limpezesc gândurile, să adun toată experienţa de viaţa şi profesională pe care am acumulat-o până acum, şi să mă străduiesc să fiu cel mai bun eu ce pot fi. În 2012, vreau să simt că trăiesc!

Şi cu toate că mi-am adus aminte de o discuţie cu un prieten, care mi-a spus că e mai bine să-ţi pui cât mai puţine obiective într-un an, pentru a putea fi cât mai împlinit la sfârşitul anului, eu îmi înşir ce-mi doresc. Să mi se împlinească cel puţin cele de pe plan personal, şi voi fi un om împlinit. Pentru restul, o să îmi găsesc timp. În fond, timpul trece, şi nu ştii ce e mâine. Iar valorile morale şi personale, nu ţi le poate lua nimeni, deci e bine să fie acestea pe primul plan. Dacă astea merg bine, celelalte lucruri s-ar putea să vină de la sine.

Pe scurt, mă resemnez pentru ce (n-)a fost 2011 pentru mine, trag aer în piept adânc şi oftez, zâmbesc, privesc artificiile de pe cer, şi aştept acel 2012, ce ştiu, nu – sunt sigur că va fi mai bun! Trebuie să fie!

Beţi un pahar de şampanie şi pentru mine! Un an nou fericit! La Mulţi Ani, 2012!

Şi îmi amintesc când verişoara mea (G.), ce are câţiva ani în plus faţă de mine, a intrat în camera mea, rugându-mă dacă poate şi ea să-şi verifice mailul şi să intre un pic pe mess. Fără nici cea mai mică ezitare, am ieşit din joc şi m-am aruncat pe canapea, lăsând-o pe ea la PC. Şi îmi amintesc perfect şi acum momentul când şi-a văzut lista de mess plină de oameni online, exclamând: “wow… uite-te şi tu, toată lumea e online, toată lumea stă acasă… toată lumea se plictiseşte! toţi sunt pe net!“. Nu i-am dat prea mare importanţă atunci. Abia aşteptam să iasă de pe calculator să mă joc în continuare.

Iată-mă acum la vreo câţiva ani distanţă, în aceeaşi ipostază în care ea s-a regăsit atunci, dar poate mult mai trist decât era ea la vremea respectivă din pricina acestui lucru. Ajuns acasă după o zi lungă, deşi obosit fiind, nu vreau să dorm. Sunt prea tânăr să-mi dorm tot timpul. Vreau să ies. Aprind laptopul ca de obicei, şi îmi văd mai bine de jumătate de lista de messenger online, Facebook la fel, Twitter nu mai zic. Că vezi doamne, să fim sociali, să socializăm pe reţele de socializare. La dracu cu ea socializare online. D-abia mai ştiu cum e să ieşi cu un prieten la o bere şi să povestiţi toată noaptea, sau cu vreo domnişoară care are prieten, la vreo cafea. Old & Good times. Toată lumea încearcă să fie cât mai 2.0 la momentul de faţă. Abia aşteptăm să ajunge acasă, să intrăm în sfârşit liniştiţi pe Feisbuc să vedem cui îi mai dăm sau cine ne-a mai dat Like-uri. Lumea se măsoară în like-uri. Tot ce mişcă trebuie să fie online. Trebuie să fie un Like. Trebuie să fie pe Feisbuc. Trebuie să intrăm online, să ne punem statusuri. Am uitat cum era să mergi la un prieten acasă, şă-ţi răspundă mama lui la uşă, şi să te invite în camera lui unde urma să povestiţi. Acum pui totul pe Wall. God, persistăm atât de tare în chestia asta şi tind să cred că uităm să ne mai bucurăm unii alături de ceilalţi. Oh, ba nu. Stai. O facem. Dăm like. It’s so damn sad!

Dacă aş putea, le-aş redenumi reţele de anti-socializare, nicidecum socializare. Statul separat în spatele unui monitor şi schimbând vorbe în scris, nu e deloc socializare. And it so sucks. Lume, treziţi-vă. This is so damn sad. Şi îmi amintesc de 2 articole de pe aici, şi anume ăsta (Quarter-life crisis) şi ăsta (in jurul tau). Şi un clip, pentru cei ce-şi mai aduc aminte de vremurile de altă dată.

I’m tired of being social. I’m tired of being online.

Din circuitul energiei în natură, se spune că nimic nu se pierde, ci totul se transformă. Şi foarte bine zis. Cine crede că un anume lucru se transformă într-un alt lucru sub o formă similară, se poate înşela amarnic. Cine are prea mult timp şi stă să analizeze detalii, s-ar putea să aibă mult mai mult de pierdut decât un om care ia lucrurile aşa cum sunt ele. Sau cel puţin asta cred astăzi, după numeroase experienţe care m-au schimbat din omul bun ce eram cândva, că aşa m-a învăţat/educat mama, în omul ce nu vede decât dividente şi procente, în majoritatea lucrurilor din viaţă. Pe principiul: cred doar ceea ce văd, şi ceea ce e palpabil. Rezumând, “nimic nu se pierde, ci totul se transformă“. Deci e un cu totul altceva, cu o altă formă.

Credeam că “mirificul” Bucureşti m-a învăţat suficiente lucruri astfel încât să-mi permit să fiu indiferent, intangibil, nepăsător, ba chiar fără regrete în diversele situaţii în care am fost implicat, fie într-un mod direct sau indirect. Pleci “de acasă” ca om bun fiind, şi pe drum îţi dai seama că în jungla societăţii de astăzi, dacă eşti bun… da – eşti cam prost. Sau eşti luat de prost. Nu neapărat în sensul propriu, ci suficient încât să fii călcat în picioare cu prima ocazie, sau să primeşti şuturi când eşti la pământ deja. Şi atunci, îţi dai seama că încă nu eşti un om suficient de nesimţit şi nenorocit, şi că trebuie să mai lucrezi la asta.

Că tot circula o sintagmă pe Facebook: “Before sex, you help eachother get naked. After sex, you only dress yourself. Moral of the story; in life, no one helps you once you’re fucked.”, păi să ştiţi că exact aşa e. Şi atunci stau şi mă gândesc, că prost trebuie să fii, să te întorci să-ţi remediezi greşelile din trecut. De aproape orice natură ar fi ele. Prima impresie de cele mai multe ori rămâne şi ultima, indiferent de situaţie. Fie ea despre orice ar fi. Rar vezi oameni care au răbdarea unei a-2-a şanse. Deci după cum gândeam şi acum ceva timp în urmă, dacă vrei să-ţi ruinezi viitorul, n-ai decât să te întorci în trecut. Sub orice formă. Cel la care te vei întoarce nu va fii decât mândru de el şi nu te va privi altfel decât de sus: sub forma, ia uite – tot la mine s-a întors. Aşa că dacă ei îţi permit să te dea dracului cu prima ocazie în care tu ai mierlit-o, prost eşti tu – cel care vei încerca să mai remediezi ceva din toată povestea. Poate pentru tine e o încercare de a mai aduce înapoi ceva ce era bun cândva, pentru ei nu va fi decât ceva similar în a răscoli în coşul de gunoi.

…pe scurt, e ca omul şi durerea. Ce-i ucis, ucis rămâne. Aşa că nu-ţi mai pierde timpul încercând să reînvii sentimentul de altă dată, că am zis bine – e doar pierdere de timp. Nu degeaba i se zice trecut şi nu degeaba nu se mai întoarce. Nu sta să încerci ce nimeni n-a reuşit vreodată. Nu îţi zic să uiţi, ci îţi cer să-ţi spui tu ţie: “fuck it!” şi să mergi mai departe. Mai sunt atâţia oameni de cunoscut şi atâtea lucruri de făcut…

to be continued.

Nu ştiu exact în ce poziţie mă aflu, nu-mi ştiu cu foarte mare exactitate părerea personală vis-a-vis de relaţii serioase, dar cred că înclin spre un “Nu!” d-ăla afirmat şi pornit. Pentru cei care cred că am doar o stare proastă şi gândesc lucrul ăsta doar acum pe moment, ţin să menţionez că m-am gândit de vreo ‘nşpe ori înainte să afirm asta într-un mod public, deci e o părere generală.

De unde vine toată semi-concluzia asta? Poate mulţi din cei ce vor citi articolul ăsta, vor crede că în urma unei experienţe personale destul de neplăcută pe acest plan. Ei bine, nu. Nu prea am rămas cu gusturi prea amare în urma “chestiilor serioase” pe care le-am trăit, deşi nici din coadă nu pot să dau, că dacă e să luam lucrurile dintr-o bucată, dintr-un motiv sau altul toate s-au încheiat. Nu mai contează a cui a fost vina şi cine e vinovat pentru asta. În fond, vorbim de trecut. Mare parte din “concluzia vieţii mele”, vine din manifesturile publice a diverşi oameni pe care i-am văzut lăudându-şi iubirea reciprocă sus şi tare într-un mod general public, şi nu numai, urmat de un “BUFFF!!!” în cealaltă extremă. Nu drăguţ. Am întâlnit 2 cazuri, ambele triste, dar unul mai trist ca celalalt, după părerea mea.

Primul caz, toate lucrurile bune, sunt bune la început. Cu greu o relaţie scapă de sindromul ăsta, iar cele care scapă, se anunţă a fii promiţătoare şi de lungă durată. Cei 2 sunt fericiţi la început, cu multe două puncte ics şi două puncte steluţă peste tot şi cu orice ocazie întâlnită, mesaje peste mesaje şi cuvinte adorabile… ca să-ţi dai seama peste puţin timp, că nimic din ce era la început, nu mai e. Vorba cuiva, “când flacăra e mare, se stinge repede.” Păi şi să vezi că aşa e. Ăsta e cazul fericit dintre cele triste. [Eşantion de studiu: 17 - 21 ani]

Al-2-lea caz, după părerea mea, nu numai că este mult, mult, mult mai trist, da’ e şi ăla în care ţi-ai da cu pumnii în cap, şi să-ţi bagi ceva în ea viaţă. Picioarele, ca să ţinem o atitudine decentă totuşi. Acum, depinde din ce colţ al ringului vii. Am observat că oamenii care stau foarte mult timp împreună (gen, 3-5 ani), iar relaţia lor nu se concretizează în nimic… ajung din păcate, să se despartă. Acum – putem invoca destule motive, putem arăta cu degetul pe unul şi pe altul, ca şi când – ar mai conta. Nu mai contează. Urmează luni de suferinţă pentru ambii în cazurile fericite, sau doar pentru unul singur, în cazurile nefericite. Nu ştiu dacă are rost să caut să explic detalii, că da, cu siguranţă există particularităţi în fiecare situaţie, dar parcă-s degeaba, atunci când rezultatul e acelasi.

Şi în fond, parcă până acum aş fi judecat şi arătat cu degetul pe cei ce după ani îşi dau seama că vor altceva, că au nevoie să ducă lucrurile la un alt nivel. De la epica glumă: “iubitule, nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit… adio.” până la fapte cu adevărat reale, nu mai sunt decât câţiva paşi. Cineva zicea că orice glumă are o doză de adevăr. E crud şi trist, dar parcă-n zilele noastre chestia asta devine din ce în ce mai răspândită şi cât se poate de reală. Nici nu ştiu în grădina cui să arunc vina. Societatea e de aşa natură, oamenii nu mai rezistă tentaţiilor, sau – explicabil – vorba unei prietene – te saturi să tot mănânci ciocolată cu alune în fiecare zi – astăzi vrei ciocolată cu lapte. Vrei altceva. Vrei ceva nou. Nici nu ştiu, nu încerc să aflu şi nu încerc să scuz pe nimeni. Probabil unii ştiu să devină doar parteneri, nu şi prieteni… şi de acolo dorinţe aparent inexplicabile.

Eşantion de studiu: 21-25 ani; Vârstele menţionate sunt relative. De ce tot dau eşantioane de studii şi exemplific? Pentru că am făcut 4 pariuri pe “domeniul ăsta”, în privinţa a 4 cupluri, 3 de “mare durată” şi unul de tip “flacără mare”, şi le-am câştigat pe toate cele 4, în perioadele menţionate. Suna sadic, ştiu, să pui pariu pe “în cât timp se despart 2.”, cu menţiunea că nu am făcut-o din vreo satisfacţie proprie întrucât nu am avut un contact direct cu niciunii din ei (şi şi să fi avut, nu era cazul), ci doar am vrut să-mi confirm ipoteza asta. E tristă, ştiu. Aş mai avea încă vreo 2 astfel de pariuri de pus, însă nu mai am cu cine. Trist, da’ şi persoana în cauză s-a convins.

Măcar să fim conştienţi de lucrurile astea, să nu ne trezim că ne ia prin surprindere. În fond, eu unul nu mai cred în aşa-zisa pură iubire şi exclusivistă. E ilogic. Cred că atâta timp cât încă suntem tineri şi nu se apropie vreo vârstă de “înfiinţat” familii, copii şi altele, ar trebui să ne bucurăm pe cât de mult de ce avem astăzi şi cam atât. Niciodată nu vom ştii dacă mâine va fi la fel. Şi poate unii m-ar înjura acum pentru că din perspectiva lor vorbesc aiurea şi nu am dreptate. Pentru toţi aceia, îmi doresc din tot sufletul să nu mă înjuraţi mai încolo – exact din colţul opus al perspectivei curente.

E singura chestie care-mi mai trece prin cap în momentul ăsta: bucuraţi-vă de ce aveţi astăzi, şi nu vă faceţi planuri pentru ce va fi mâine. Niciodată nu ştii când “poate nu va mai fii la fel…”. Există atâtea lucruri frumoase de făcut în tot acest timp, încât orice părere de rău pentru ce a fost, nu e decât pirdere de timp. Şi nu spun nimănui să lase amintirile deoparte, căci ele sunt practic ceea ce rămân, lucrurile pentru care vei zâmbi când îţi vei aminti, dar atât. Nu trăi din ele, că n-are niciun sens. Mai sunt un milion de motive pentru care chiar merită să trăieşti cu sau fără acel cineva care poate ţi-a marcat existenţa. E timpul să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. O să fii în pielea mea, şi-o să înţelegi.

O să mă înţelegi atât de bine…

Și am început să iau la rând fiecare citat pe care l-am notat, și să-l analizez. Și încep:

• “no matter how much you desire a thing which you don’t have it for the moment… have a little patience, you will have it one day.” – cu alte cuvinte dacă nu-ți ies toate lucrurile astăzi așa cum ar trebui, sau dacă ai văzut mașina aia dar nu ai suficient de mulți bani să ți-o cumperi, să ai răbdare, că într-o zi tot va fi a ta. Dar oare, mai au aceeasi valoare lucrurile pe care ți le dorești astăzi, dar le ai mâine? Te mai consolează? Cred că-i prea vast domeniul de aplicare, așa că mă retrag.
• “All truth passes through three stages. First, it is ridiculed. Second, it is violently opposed. Third, it is accepted as being self-evident.” Arthur Schopenhauer (1788 – 1860) – Ok. Prima oară iți place de el, dar nu accepți. Apoi, începi să nu accepți deloc, deși încă-ți place. Când o gândești a-3-a oară, e evident că-ți place. Relevanța la viața de zi cu zi? Consider că fiecare are nevoie de mai mult exercițiu în luarea unor decizii rapide și bune, ca să nu mai ajungem în cele 3 faze (sau mai multe).
• “Tot ce se intampla o data, poate sa nu se mai intample niciodata. Dar tot ce se intampla de doua ori, se va intampla si a treia oara.” – pe scurt urâtă, dar de cele mai multe ori, a dracului de adevărată.
• “Avem vise mari, spulberate de masini si internet, ganduri pentru care nu mai putem clipi, pentru ca am crescut, nu mai putem fii copii, suntem oameni mari prin definitie… nu mai putem rosii,suntem prea seriosi in intensitatea noastra falsa de a trai, ne grabim nicaieri, pentru a ajunge,niciunde…. (10.10.2009).” – asta gândeam acum vreo 2 ani. Ce tâmpenie. Trăim în societatea în care trăim, și trebuie să ne adaptăm, căci asta ne e viața aici. Probleme existențiale.
• “La sfarsit totul se termina cu bine, iar daca nu e bine acum inseamna ca nu s-a terminat inca! (4.10.2009)” – asta obișnuia să mi-o zică o prietenă, în legătură cu o fostă relație. Între timp am ajuns la concluzia că oamenii vin și pleacă din viața ta, și că trebuie să accepți asta și să renunți la a te mai întreba daca, de ce și alte cele. Ăștia-s oamenii în jurul cărora trăim și trebuie să-i luăm ca atare. Am vrea să spunem că avem de ales, dar cred că mai degrabă culegem.
• “Forget the past, and use your pain…” – bună, bună și foarte bună asta. Să lași naibii ce-a fost ieri, și să te folosești de durerea ce-o simți astăzi, ca să poți să reușești mâine. Durerea să fie cea care să te ambiționeze. Să nu stai să plângi în pumni că ți sa întâmplat, ci să te scuturi de praf și să mergi înainte mai puternic decât erai înainte.
• “Enjoy Life, Choose Perfect.” – poate nu întotdeauna ne permitem să facem asta, dar e bine ca în cele mai multe dăți să o facem. Vorba unei prietene, să ne mulțumim doar cu ce-i mai bun. Că o viață avem.
• “nothing good comes easily!” – baby, this is true! unii au noroc, dar în general se aplică asta oriunde și oricând.
• “Beginnings are scary.Endings are usually sad but it’s the middle that counts the most.” – nimic nou sub soare. Însă de foarte multe ori, contează și sfârșitul. (ca să vezi cum își schimba omul perspectiva pe zi ce trece.)
• “ai dreptul sa ai totul, doar in momentul in care iti asumi riscul ca poti avea totul – sau nimic… (echivalent la a sta cu capul sus, chiar si atunci cand ai pierdut tot pentru ce ai riscat…)” – obișnuiam să cred că nu există căi de mijloc, de cele mai multe ori numite și compromisuri. Nici în ziua de azi nu prea le fac și o văd asta zi de zi și poate uneori mi se și reproșează că vreau totul sau nimic. În prezent, sunt de părere că există căi de mijloc, dar de cele mai multe ori duc la nimic.
• “I may not have gone where I intended to go, but I think I have ended up where I needed to be.” – pfff, this is me, this is me !!! M-am mutat într-un alt oraș cu totul și cu totul pentru alte motive decât cele pentru care mă aflu în prezent. (și asta-i o particularitate, citatul ăsta are multe părți frumoase în el). Oricum, pe scurt e echivalentul la…
• “I’m in the right place, for the wrong reasons.” – paradox mai plăcut de atât nu cred că există. Utopie pe pâine, devenită realitate. (știu, știu că lucrurile astea se bat cap în cap).
• “Nothing has changed but everything is different.” – copilării existențiale. Să mă contrazică cineva.
• “să te aştepţi la orice de la oricine, şi poate uneori, vei avea (şi) surprize plăcute. uneori.” – aici e cu schepsis. Orice om din viața ta, pleacă de la prezumția de nevinovăție. După care îți faci o părere despre el. Și da, am întâlnit cazuri în existența mea în care oameni de la care nu mă așteptam să facă anumite lucruri (bune), le-au făcut. Și da, să vezi atunci cum se simte. Și cum îți răstoarnă lumea cu susul în jos. Parcă nu poți tu să-ți adaptezi părerea vis-a-vis de cea veche.
• “Cine a vazut speranta, nu o mai uita. O cauta sub toate cerurile si printre toti oamenii. Si viseaza ca intr-o zi o va intalni din nou, nu stie unde, poate intre ai sai.” – Citatul ăsta, l-aș putea echivala într-un mod superficial cu “după ce ai condus un mercedes, nu te mai sui într-un trabant”. Superficial. Pe de cealaltă parte, extrema citatului anterior – toți oamenii răniți și doborâți la pământ, se întorc acasă… printre ai săi. Pentru că acolo e bine, acolo e speranță spre zâmbete fără alte așteptări în schimb, acolo e… acasă.
• “First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win. | [eleganţă în atitudine]“ – cred că ăsta-i traseul pe care majoritatea oamenilor de succes l-au parcurs în viață. Cu siguranță e bine să știi mereu în care din cele 4 stadii te afli. Și da, asta e eleganță în atitudine. Să accepți și să exiști tot timpul în acel lanț.
• “if this were a movie, it would end diffrently. but it’s life.” – așa e. Dacă ar fi fost un film, mâine ai fi câștigat la loto și ai scăpa de toate grijile din pricina cărora ești treaz la ora asta. (varianta financiara). Dacă ar fi fost un film, te-ar fi sunat cei de la Harward și ți-ar fi spus că a existat o eroare la repartizarea candidaților, și de fapt tu ești admis și nu respins. (varianta profesională). Și dacă ar fi fost un film, ea/el s-ar fi întors la tine și ți-ar fi spus că de fapt tu ești omul pe care l-a iubit toată viața, și că a mințit atunci când ți-a spus că nu te iubește/are pe altul/bullshit. Dar, nu vă culcați pe o ureche seara. N-o să câștigați la loto. (sau poate? Să lăsăm și o consolare a celor ce trăiesc în iluzii. Știu, sunt rău). Pe scurt, adevăr grăiește citatul ăsta.
• “a bird and a fish may fall in love. but where will they live?” Pentru cei ce caută răspunsuri la întrebarea asta, dacă se vrea, peștele poate sta la suprafață, iar pasărea îi poate livra câte o râmă. Cu alte cuvinte, dacă se vrea, se poate. Punct. Întrebarea e dacă se merită. (da, cred că și dragostea are un preț. nu neapărat unul material).
• “things simply happen, and as we cannot anticipate them, we cannot stop them from happening. so things just happen. as much as annoying it seems to be, as simple it is.” – asta îmi amintește de o vecină care e cu sticla la gură zi de zi deși e cu sănătatea la pământ și doctorii i-au făcut tot felul de implanturi pe cord ca să mai poată trăi, și bea de se rupe fără să-i pese, și aia mai trăiește încă 20 de ani și pe mine mă calcă unu’ pe trecerea de pietoni. (asta-i varianta hardcore). Varianta soft: când mergi la o nuntă și ți se rupe un toc, sau te trăznește un idiot în trafic și după aia tre’ să-ți pierzi timpul prin service-uri, cu șpăgi și bani cheltuiți, să nu te mai enervezi. Puiuții mei, ce e să se întâmple, se întâmplă. Enervatul e useless. Știu, știu, ar fi fost fain dacă mama omida ar fi existat pe bune. Dar, nu.
• “Joaca si ultima carte, nimeni n-a zburat vreodata fara, a incerca macar… / Usa se deschide numai daca bati in ea…” – acesta e un vers dintr-o melodie cunoscută de mulți. Cred că nu mai are nevoie de explicații suplimentare, e pe cât se poate de adevărat. Până nu încerci, nu știi rezultatul fie el final.
• “Nu poti sa condamni pe nimeni pentru ceea ce simte pentru cineva, indiferent cine ar fi acea persoana!” – dacă nu mă înșel, Daniel Goleman a scris o carte numită “Inteligență emoțională”. Ce spune citatul de mai sus, nu mi se mai pare viabil mai ales după numeroasele experiențe simțitele pe propria piele. Am văzut oameni care pur și simplu nu pot să renunțe la cineva chit că au trecut ani de zile sau persoana în cauză îi ignoră în repetate rânduri, sau mai mult de atât, se poartă într-un mod jenibil (jenant+penibil). Cred că și în dragoste, trebuie să înveți să iubești cu cap, sau ceva mai bun de atât ca să nu te limitezi – să nu-ți pierzi capul. Să nu-ți scape pământul de sub picioare la modul general. Ca să te mai ai măcar tu pe tine, atunci când el/ea te lasă, iar toți prietenii tăi te-au/i-ai lăsat tu cu mult timp înainte. Așa că da, o să-mi permit să arăt cu degetul spre acela ce-și bea paharele prin cafenele plângând după iubirea mult așteptată și pierdută. Postura de victimă nu face decât să te degradeze mai tare. Unde vă e demnitatea de sine oameni buni?
• “Visez ceea ce pot realiza! iar cand devine realitate… e un vis implinit!” – ăsta e principiul după care trăiesc. Și lucrul ce-mi confera satisfacția, atunci când mai bifez o hârtiuță pe dulap.
• “Vinovat este cel care poate schimba lucrurile in bine. Vinovat este atata vreme cat nu o face.” – asta e cu schepsis (iar). Chestia asta ar fi valabilă într-o societate ideală în care toată lumea ajută pe toată lumea și fiecare vrea ca cel de lângă el să o ducă cel puțin la fel de bine ca el. (mă rog, aici dacă vorbim de partea profesional-financiară). Sună bine ca și citat, dar când te gândești că în societatea de astăzi unii ajung să se simtă vinovați vis-a-vis de sine dacă nu fac ceva să schimbe lucrurile în rău. Să moară capra vecinului. Și pe lângă asta, în acest mapamond, toate au un preț. Fie el material sau nu.
• “de ce asa complicat daca ar putea fi asa usor….” – oh, bullshit. Cine zice că în viață lucrurile sunt simple? Cine?! Să ridice o mână. Și ultimul dar nu cel din urmă:
• “Nu avem voie sa lasam totul la voia intamplarii, asa cum nu avem voie sa ne inecam. Inoata!” – nu mai are nevoie de explicații suplimentare. Și atunci când te saturi să faci ceva dar totuși știi că poți dar tu vrei să abandonezi doar pentru că te-ai săturat, nu ești decât un mare fraier.

Asta ca să văd (și) eu, cât de mult îl schimbă pe om anumite experiențe. Mai am momente când mă apuc și-mi recitesc blogul, și-mi observ evoluția. Și te gândești “așa eram acum 2-3 ani, și așa sunt acum”. La fel și cu citatele. Te lovești de anumite lucruri de care poate nu-ți dai seama ce influență au asupra ta, ca să te trezești zicând după luni și ani… uite eu am scris, dar parcă nu sunt eu. Și-auzi, credeam că viața e simplă… hm!

Dacă aș putea să mă întorc în trecut să-mi spun un singur lucru, acela ar fi un preferat vers și anume: copile nu fii prost, orașul e departe…