Îmi amintesc un episod din Air Crash Investigation, în care câteva victime ale unui tragic accident aviatic care au scăpat cu viaţă, povesteau despre zilele ce au urmat imediat după accident, şi anume că priveau pe fereastra spitalului în care se aflau, şi nu le venea să creadă că afară maşinile se mişcă, că oamenii îşi văd în continuare de drum şi de grijile lor zilnice ca şi înainte de accident, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat (deşi se întâmplase). Pur şi simplu se uitau pe geam şi nu puteau crede ochilor că totul e la fel… deşi pentru ei, timpul parcă se oprise în loc – ceea ce li se întâmplase fusese pur şi simplu atât de dificil încât în acel moment nu puteau trece peste [...] dar că nu au avut de ales. Lumea e de aşa natură încât nu se opreşte în loc pentru durerea nimănui…
Şi acum îmi amintesc de momentele în care eram copil. Când alergam spre locul unde vroiam să ajung, cădeam, mă împiedicam… şi îmi juleam genunchii. În momentul ăla, mă făceam ghem, şi începeam să plâng de spaimă şi durere, şi acolo rămâneam. Din fericire până ai mei părinţi veneau şi mă linişteau, apoi mă luau în braţe şi mă duceau acasă… acolo unde-mi dezinfectau şi pansau rănile – şi-mi redădeau zâmbetul pe buze. Aşa era când eram copil… Găseam oameni care opreau timpul lor, pentru a-l porni din nou pe al meu.
Acum, am crescut. Lucrurile stau un pic altfel. Dacă acum câţiva ani îmi permiteam să sufăr şi să nu-mi pese de ce se întâmplă în jurul meu, acum nu mai pot să dau dovadă de aceeaşi nepăsare care poate mi-ar fi adus liniştea, nici măcar faţă de mine. Şi nu pentru că nu aş vrea – ci tocmai pentru ce ziceam mai sus – lumea nu se opreşte în loc pentru durerea nimănui.
Şi aşa e când eşti mare. Creşti, înveţi, te încrezi, eşti dezamăgit, nu reuşeşti, un lucru nu merge tocmai cum ar trebui el să meargă, apar alte probleme şi totuşi nu ai timp să te opreşti în loc ca să le rezolvi pe toate – nu mai ai timp să-ţi pese chiar de ai vrea, şi mergi mai departe cu durerea din suflet (şi nu numai), încercând să faci faţă la toate greutăţile şi micile probleme ce poate nu-ţi dau pace – încercând să te ţii de banalul de zi cu zi sau mai rău – să le poţi rezolva măcar pe cele ce încă mai au o soluţie. În alte cuvinte, înveţi să trăieşti cu ceea ce nu îţi place întocmai. Aşa e când creşti. Şi nu întotdeauna ai de ales. Să fie ăsta un sacrificiu?
Asta ne e lumea în care trăim. N-o să-i pese nimănui că nu te simţi tocmai bine, că nu ai avut cea mai reuşită zi ieri, că încă mor copii în Africa, că te-ai certat aseară cu iubita sau mai ştiu eu ce… tu trebuie să faci şi să duci la bun sfârşit îndatorirea pe care o ai, indiferent de cum te simţi sau ce ţi s-a întâmplat dimineaţă în drum spre serviciu. Un fel de roboţi neoficiali.
Şi atunci dacă aici nu avem de ales, de ce nu suntem suficienţi de agili şi competenţi, să alegem în altă parte, unde lucrurile încă depind de noi? Şi ajung din nou la “perfecţiunea vieţii mele”… mereu să încerci să fi mai bun, mereu să înveţi din greşeala ta, să faci ceea ce ştii că e bine să faci. Drăguţ până aici. Păcat că situaţia nu se schimbă cu nimic atunci când te urci în avion şi nu vei ştii că urmează să se prăbuşească… şi asta poate fi interpretată atât la propriu, cât şi la figurat. Sunt lucruri care nu depind de tine… dar tu trebuie să fii la fel. Să te trezeşti a-2-a zi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi să faci toate lucrurile pe care trebuie să le faci. Revenind – în alte cuvinte – să înveţi să trăieşti cu ceea ce nu accepţi, cu ceea ce nu-ţi place. Să înveţi să trăieşti cu durerea.
În orice caz, genunchii zgâriaţi dureau mai puţin decât toate lucrurile care ne apasă printre zilnicele noastre griji cotidiene. Dar asta ne e lumea.
