Superstitii sociale.
N-o sa ne mai facem poze funny, pentru ca le punem amprenta – poze de hi5.
N-o sa ne mai filmam in timp ce suntem ametiti la un chef facand karaoke – de ce? Pentru ca nu vrem sa fim pe YouTube.
N-o sa ne mai facem o poza atunci cand ne place noua geaca pe care am cumparat-o si ne place cum ne sta cu ea… din acelasi motiv. Hi5.
N-o sa ne mai punem ringtone-uri enervante la telefon si avem cu totii “Nokia Tune”, ca sa aratam ca suntem seriosi. (Serios, cui trebuie sa aratam?)
O sa punem mereu mana in fata obiectivului atunci cand un prieten indreapta camera spre noi… de ce? Pentru ca nu ne place cum iesim in poze… (no shit!) O sa iesi mai urat cu o mana intinsa in disperare. (asta o fi fustrare?)
N-o sa ne mai facem poze cand ajungem la Babele sau la Sfinxul… de ce? Pentru ca toata lumea face asta, mai bine fotografiem doar peisajul in sine? Serios, nu. Peisajul va fi mereu acelasi, pe cand persoanele vor fi mereu diferite.
Nu o sa ne facem poze cu iubitul/iubita, intrucat o un el/o ea ar putea sa vada ca am prieten/a, si… daca o fi mai bun decat ce am acum, si o sa creada ca defapt avem prieten/a, si suntem… indisponibili? Fucking shit.
Nu ne permitem prietenilor sa ne faca poze cu noua masina (pe care ne-am dorit-o atat de mult), pentru ca o sa vina cineva si o sa-ti puna stampila… Poza, Tu, Masina – Pisi. Ce oameni slabi…
Nu o sa mai intindem aparatul spre noi atunci cand ti-ai dat seama ca iti place zambetul tau, din acelasi motiv.
Parerea mea despre cei ce comenteaza in acest sens… oameni, fustrati de sine. Ce nu isi pot accepta propriile fustrari, si le varsa in curtea altora.
Imi amintesc cum imi aratau bunicii, clipele lor frumoase surprinse pe hartie alb-negru sau sepia, cu mainile tremurand si cu lacrimi in ochi, zicadu-mi “asa a fost odata…”. Si pana acum cateva luni, eram de parere ca “amintirea, e cea mai buna poza pe care o poti face vreodata…”, de aceea am renuntat la aparatul pe care-l caram cu mine peste tot. I was so wrong. Uneori, gasesti cate un prieten ratacit, si ai vrea sa-i spui, sa-i arati, sa-i impartasesti si lui bucuria pe care o simteai intr-un anume moment, iar cuvintele nu te ajuta deloc. Si iti dai seama ca amintirea nu e cel mai bun mod de a imortaliza clipele… plus ca ele dispar, odata cu tine. Nu ramane nimic in urma ta. Si la urma urmei, la ce bun sa tii totul pentru tine? As putea sa ma leg de orice… dar o sa mentionez doar fenomentul cel mai des intalnit printre oameni, si anume ca… acestia vin si pleaca. Putin raman. N-o sa inteleaga nimeni de ce iti e dor sau de ce nu. O imagine face cat 1000 de cuvinte. (abstract spus, sau mai mult).
Si inainte, sa presupunem ca era mai dificil… pentru a face o poza carau oamenii mega-instrumentele si paturi dupa ei, stateau nopti sa developeze un film, ca intr-un final, sa o transpuna pe o hartie alb-negru… si toata acesta munca, doar pentru a avea o amintire… “concreta”. Acum, avem camere foto la telefoane, la iPod, aparate home-use, semiprofesionale, profesionale… putem avea tot ce vrem. Si daca tot avem posibilitatea, de ce sa nu exploatam aceste lucruri? De ce ne “imbiem” unii pe altii, in cele mai negative moduri?
Si revenind la subiectul initial, imi dau seama ca ar trebui sa le purtam un mare respect celor ce au creat aceste “retele sociale” (gen Hi5, Facebook) cu care ne omoram o mare parte din timp in fata calculatorului. E drept ca au fost exploatate in diferite moduri, si ca din (ne)fericire, gasesti cam tot ce se poate si nu se poate pe ele, si poate se exagereaza un pic cu ele, insa au partea lor buna… (serios, chiar cred ca tot joy-sharing-ul online se afla pe ele). Mai are rost sa vorbesc de, messenger? Sa ne traiasca photosharing-ul, si prietenii din lista…
Si inca odata, ma regasesc in aceeasi fraza… just enjoy, not miss…
