Un alt articol din categoria “bine vs. rau”. Pana la urma asta e echilibrul in care se imparte viata noastra, nu? Un imens spectru impartit in 2 mari nuante, care totusi definesc un tot.
Viata noastra. Noi. Oamenii din jurul nostru si toata personalitatea ce de cele mai multe ori cauta sa-si afiseze existenta in cele mai mici gesturi ce ne definesc, dar care trebuie sa faca diferenta dintre ce vrem sa exprimam si ce exprimam defapt. Cat de slabi suntem.
Suntem atat de obsedati de perfectiune – si nu perfectiunea definita de vreun tipar ce poate ne-ar putea face macar un pic mai buni, ci perfectiunea propriilor noastre principii, incat vad oameni gata sa rastoarne lumea cu susul in jos (atentie: in orice mod – din pacate) pentru propriile convingeri, fie ele intemeiate sau nu. Uf, si de ce exprim cuvintele astea (n.r. – intemeiate sau nu) cand defapt ele sunt atat de irelevante atunci cand le asezam langa cuvantul “convingere”? Ceea ce numim convingere e o certitudine in concordanta cu principiile noastre, si acolo se termina povestea – cu sau fara argumente (nu mai are rost sa precizez din nou - intemeiate sau nu).
Incerc sa-mi dau seama daca oamenii fac cu totii parte din acelasi prototip sau eu inca sunt intr-o disperata cautare de oameni care mai au timp (vreau sa cred ca de timp este vorba) si sa dea importanta celui de-al 3-lea ochi…
Iubim sa catalogam oamenii dupa prima impresie. Si as mentiona ca o facem de cele mai multe ori intr-un mod negativ, dar incep sa am certitudinea ca defapt vorbim numai de acest mod. (si daca va intrebati de ce, o sa gasiti singuri raspunsul). Stampilam, amprentam, punem etichete, si oamenii aceia pentru noi raman la fel – forever after. Ce e cel mai trist din povestea asta, e ca aproape toate lucrurile astea se intampla la nivel de subconstient. Sa fie (si) asta diferenta dintre cei slabi si cei puternici? Pentru ca intr-un final, un om al carei ultima forma de decizie ramane o judecata infantila, nu poate fi decat un om slab. Pentru ca atata poate, pentru ca in unghiul reflecatat de imaginea ce o percepe in mintea sa, nu poate fi altfel. Si nu, nu sunt rau. Sunt realist. Asta fac, asta fac oamenii din jurul nostru. Nu am dreptate? Ba am. Opreste-te o clipa si gandeste-te la tine, tu, cel ce citesti asta acum. Cat de putine sunt lucrurile ce iti trec prin minte deseori dar ‘or sa ramana ale tale, pentru ca nu ai curajul sa le arati celorlalti – ca tu poti fi altfel? Cat de penibil ti se pare uneori sa-ti spui adevarata parere doar ca sa nu pari ciudat in fata altor persoane pe care le consideri oarecum superioare? Si pe final – gandeste-te, oare cat de mult pierzi prin asta, si pe cine minti? Pe ei, sau pe tine? Dar deja trec la alt subiect. Incerc doar sa arat ca fiecare din noi gandeste lucrurile astea, si fiecare e altfel fata de prima impresie pe care ti-o poate lasa cineva. Prima impresie e importanta, dar nu decisiva. Intotdeuana mai e ceva de adaugat, intotdeauna mai e ceva de inteles.
Tind sa cred ca disperarea de a ne face afirmati, cunoscuti si aparent sublim intelesi, intr-o graba de prima clasa, nu ne face decat sa ne limitam singuri propriile resurse in care defapt ne punem sperante, fie ele oameni sau vise.
