expozitiunea:
Din pura experienta, am realizat ca atunci cand sunt obosit, ar fi de preferat sa iau cat mai putine decizii, aproape in orice domeniu as face asta. Parca dupa o noapte dormita / dupa ce ma odihnesc, gandesc altfel, as putea spune (desi e un pic exagerat) ca sunt un alt om.
De aceea cand am de rezolvat o problema care necesita atentie si sunt obosit, prefer sa ii atasez o eticheta “Review”, si sa pun capul jos. Asta e valabil si pentru datile in care sunt suparat pe cineva dintr-o prostie sau dintr-un motiv aparent irelevant, a-2-a zi, parca nimic nu s-ar fi intamplat.
Toate bune si frumoase pana aici. Dar, ce se intampla atunci cand ai o astfel de problema, un lucru care te macina dar de care crezi ca e temporar, care crezi ca e trecator, pui capul jos sa te odihnesti, si spre surprinderea ta… cand te trezesti, te trezesti tot cu el in gand? Iti da o senzatie de self-surprindere, si probabil doare mai tare ca “aseara”. Trebuia sa dispara, trebuia sa nu ma mai gandesc la el…
Oare, trebuia? Ma gandesc ca e ca si cand m-as minti singur. Sau, ca si cand nu as fi vrut sa cred / sa accept un anumit lucru, si el persista sa-mi arate ca e, ceea ce nu vreau eu sa cred defapt.
intriga:
Imi amintesc de acum cativa ani, cand ieseam cu parintii la iarba verde, undeva in afara orasului… un drum forestier de pe care ajungeai pe o poienita verde, un rau care sursura in dreapta, si dincolo de acel drum si de rau de asemenea, niste brazi mândri si foarte foarte foarte inalti… locuri parca neatinse de om, multi munti, pasari care te incantau numai cand le auzeai ciripind, si cate un şoim trecand in zbor pe deasupra. Stiu ca atunci imi cumparasem (cu cateva zile inainte) pentru prima data un binoclu, il luasem si priveam indelung soimul acela cum zbura deasupra acelor brazi, dupa care exclam catre ai mei parinti: Daca as vrea sa fiu o pasare, ca soimul acela as vrea sa fiu. La auzirea vorbelor mele, tatal meu, zambeste si spune: Daca as mai avea o viată, aici mi-as construi o casă…
desfăşurarea acţiunii:
Din pacate, intotdeuana m-am atasat de oameni. Si imi pare rau ca trebuie sa spun din pacate, dar e ceea ce simt, ceea ce realizez defapt. Niciodata nu mi-a placut Bucurestiul. Cand am venit pentru prima data cu interese personale in Bucuresti, mă simţeam ca un om cazut in apa de la o mare inaltime, care odata ajuns la fund, datorita cazaturii, nu-si mai poate da seama incotro trebuie sa înoate ca sa iasă la suprafaţa. Acum, locuiesc în Bucureşti. Celor care ştiu asta deja, nu va imaginaţi că sunt prea fericit cu alegerea făcută. Locuiesc intr-un bloc din centrul capitalei. Si desi ferestrele apartamentului nu sunt îndreptate către marele bulevard care trece prin fata blocului si nici nu stau la primele etaje, toata ziua nu aud decat sirene de ambulante, politie, pompieri, urlete, tipete, claxoane, mi s-a intamplat sa aud si focuri de arma. (si nu, n-am inebunit inca, le-au auzit si altii). De trafic nu ma plang, sunt obisnuit, adica inca de cand faceam scoala de soferi mi-a placut aglomeratia in trafic. Ma rog, aglomeratia civilizata, nu ce e in Bucuresti dimineata intre 8-10 si seara intre 17-19… Insa, am o prietena care locuieste pe cea mai “fitze” strada din Bucureşti. Nu vreau sa va relatez, pe mine personal, cand ma uit pe fereastra apartamentului ei, ma dor ochii. Numai bolizi, masini de lux (si cand zic lux, nu ma refer la masinile de clasa de la VW, Audi, BMW sau mai stiu eu ce). Porche, Aston, Jaguar, Chrysler, etc. (cand nu ma uit pe fereastra, mă dor urechile). Sa nu mai vorbim de parcari. Uneori, incep sa cred ca am o problema, ca desi am asigurare full casco pe masina, din 30 in 30 de minute cel putin ies pe geam, sa vad daca… imi mai e masina acolo, sau daca mai e intreaga. Nu stiu, as mai gasi 1000 de motive pentru care nu-mi place Bucurestiul. Si daca mie nu-mi place, asta nu inseamna ca nu trebuie sa placa nimanui. (aviz celor ce vor sa vina cu contra-argumente). E drept ca aici ai 1001 posibilitati de dezvoltare pe aproape toate planurile, insa, oamenii sunt diferiti. (, dar…[!] ) Care a fost primul gand care mi-a trecut azi dimineata prin minte, dupa ce am iesit pe balcon? Avea tata dreptate…
punctul culminant:
Si totusi, daca nu imi place, ce caut in Bucuresti? Pai, pentru cei ce nu stiu, nu am dat initial la facultate in Bucuresti, ci in Brasov. (orasul unde mi-am petrecut adolescenta de altfel). Mi-am inceput studiile in Brasov, dupa care m-am mutat in Bucuresti. Si nu, nu pentru ca mi-as fi dorit o facultate “mai buna” (serios, de ce e mai buna?!), ci… exact pentru acele motive pentru care nu vreau sa le accept defapt. In decursul anilor trecuti, m-am atasat de persoane care locuiau in acelasi oras cu mine, insa ulterior, au plecat la… da, ati ghicit, Bucuresti. Nu o sa intru in detalii, ci o sa prezint generalitati. Desi visele dinainte ca asta sa se intample erau presarate doar cu ganduri si aminitiri de viitor care pareau sa faca “Marele Oras” un loc numaidecat prielnic pentru toate aceste lucruri, visele au ramas defapt, vise. Oamenii s-au schimbat, oamenii au cunoscut alti oameni, oamenii au uitat… iar oamenii pe care i-am dorit, nu au ramas decat oameni, doriti si atat. As putea sa vorbesc de lucruri care le-am vazut, le-am simtit si poate le-am si zis… Si acum, ce-ar trebui sa fac? Sa plang ca am crezut in minciuni? No, not me, not I. Tin sa ii multumesc mamei mele pentru o chestie (buna) invatata de la ea, si anume, daca incetez s-o mai zic, o fac din politete si pentru ca nu are rost sa ma mai contrazic, nu pentru ca nu cred in continuare ceea ce am sustinut defapt pana in acel moment… si din nou, vorba lui Alex, daca nu crezi in principiile tale, pentru ce mai traiesti defapt?
Sunt 2 lucruri care se bat cap in cap, si anume, se spune ca sa te bazezi pe adevaratii tai prieteni, intrucat ei nu-ti vor face niciodata niciun rau, nici macar ivoluntar (ca de aceea sunt “prieteni adevarati”). Un citat din Albert Camus, suna in felul urmator: “Nu merge in spatele meu, s-ar putea sa nu conduc. Nu merge in fata mea, s-ar putea sanu te urmez. Mergi langa mine si fii prietenul meu”. Da, dragut citatul, insa cred din nou, ca trebuie/ar trebui aplicat doar pentru o singura categorie de persoane, si anume, a celor a caror vis e intr-un final in 2. Si spun asta pentru ca aplicandu-l in cazul unor 2 prieteni (amici), s-ar putea ca prietenul tau sa mearga langa tine, dar sa-si urmeze drumul sau, care s-ar putea sa nu fie neaparat bun si pentru tine. Dar sa nu vada asta, sau poate mai rau, sa nu-i pese. (si desi subiectul il face altceva, ma intorc la un post mai vechi, este fericirea o conditie contractuala ?!). Si atunci, chestia initiala cu care se bate in cap tot acest fapt si care confirma alte lucruri este ca, nu exista prietenii adevarati. Personal, cred lucrul asta de mult timp. Exista cei mai buni prieteni, dar nu prieteni adevarati. (poate unii ar avea tendinta sa zica, nu ai intalnit tu inca unul, insa din pacate, vorbesc si din experientele altora). Deci… save the best, for last. (the one, the last one).
deznodamant:
Intr-un final, nu regret nimic. Pentru ca daca toate lucrurile astea nu s-ar fi intamplat, nu as fi invatat nimic si mai tarziu tot as fi patit-o. De aceea cred ca greseala care merita cea mai multa indulgenta, e “nestiinta nerecidivista” – faptul ca ai gresit, o singura data, pentru ca nu ai stiut. Si imi asum greseala, de aceea nu acuz pe nimeni de nimic. Ce imi pare rau, ca inca odata am invatat ca trebuie sa fiu egoist in situatii similare, si nu e genul meu. Avand in vedere ca pentru mine in ultima vreme Bucurestiul nu e decat “un oras in care stau” si care imi displace din multe puncte de vedere, nu am de gand sa ma complac. Complacerea nu duce decat la plafonare, si nu sunt eu cel care sa traiesc cu ceva ce nu imi place, atata timp cat sunt in viata pe propiile forte ( =pot sa-mi creez alternative). Pentru viitorul apropiat as putea spune ca daca nu plec in Bruxelles luna viitoare (si nu cred ca o voi face, dar niciodata nu se stie), planuiesc peste 2-3 luni maxim, sa ma mut intr-un alt oras din tara, pe care il iubesc, in care nu am mai locuit pana acum dar in care am mai fost, in care nu cunosc pe nimeni, dar care e poate mult mai linistit, si pentru cei ce ma cunosc si cred ca e Timisoara, nu, nu e Timisoara.
Pe curand. 
Tot mai bine e acasa!