Stau la birou cu mirificul meu pahar de apă, după o noapte albă, şi meditez.
Alex spune că e oarecum normal, dar prea devreme. Maicămea îmi urlă întruna că e normal. Că ei pe vremea asta, erau demult aşa. Varămea îmi spune că ar trebui să mă obişnuiesc, că am ajuns la vârsta la care oamenii încep să se căsătorească şi să aibă copii. Să fi avut eu o noapte grea şi-s somnoros, sau ceva nu e tocmai în regulă aici?
Mergi pe stradă si te întalneşti cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de câteva luni şi-ţi trăsnesc câte o veste (minunată)… “O să iti trimit invitatie!” Excuse me?! Invitaţie? Nuntă? Femeie, eşti nebună? Ai 21 de ani! “Hihihi şi Hahaha, el are 20.” OMG! Şi totuşi încă cunosc persoane care imediat fac 30 şi tot singuri sunt… şi întrebarea mea e, care extremă e buna? Evident – şi conform eternelor principii – ambele cazuri mi se par exagerate.
“Hai bă, las-o!” E drept că am urlat eu pe aici de prea multe ori că mă simt bătrân şi că alţii n-au facut până la 40 de ani, câte lucruri am facut eu până la 21, dar parcă să te căsătoreşti la 20, 21 de ani, mi se pare exagerat. Frate, de ce săriţi calul? Şi poate sunt un pic egocentric, dar, deşi de cele mai multe ori îmi place să îmi dedic viaţa unei singure persoane şi s-o transform în propriul meu univers, totuşi, unele lucruri trebuiesc făcute la timpul lor – şi nu mai devreme – dar nici mai târziu. Nu sunt puţine dăţile când îmi e dor şi îmi lipsesc momente de altă dată… sunt poate cei mai frumoşi ani (şi sunt sigur că nu realizăm asta acum), şi dat fiind faptul că anii nu se mai întorc vreodată, eu m-aş gândi de 7 ori înainte să fac pasul ăsta, la o astfel de vârstă. Dar iluziile zac aşternute frumos pe covorul viitorului, alături de praful din el ce nu se vede decât atunci când îl scuturi… (şi te mai întrebi cum trece viaţa pe lângă tine).
“Mă căsătoresc că aşa simt eu că e momentul…” (varianta 1), sau, mai tragic “El m-a întrebat dacă accept şi eu am zis da. Cum puteam sa zic nu?” (OMFG). Şi din nou îmi vine în minte eterna mea fraza, că fiecare are ce merita. (aveam îndoieli legate de valoarea ei de adevăr, dar parcă pe zi ce trece am tot şi tot mai multe dovezi…). Păi dacă peste 2-3 ani o să fie “vai şi divorţul” pe capul tău, ţi-o meriţi din plin. Dar să privim partea frumoasă şi aparentă a lucrurilor, să nu fim trişti, să ne bucurăm pentru cei ce-şi iau concediu de la viaţă. Să închidem ochii şi să le zâmbim, sa fim ipocriţi pentru că ei ne-o cer. Şi aici îmi mai aduc aminte de o varianta – (continuarea variantei de mai sus defapt); “Cum puteam să zic că nu?” – la care toate prietenele tale îţi spun că nu e bine ceea ce faci, că n-a trecut nici măcar un an de când vă ştiţi, că tu iubeşti pe altcineva şi nu pe el… (etc, şi ana are mere). Apoi tu te sperii, nu ştii cum să reactionezi, aşa că le spui că a fost o glumă. La câteva zile după, nu mai răspunzi la telefon şi nimeni nu mai dă de tine. Tu ai spus da – cum puteai să spui ca nu? Adio personalitate, deci adio viata… Şi începi să-ţi trăieşti visul. Visul – foarte bine zis. De cele mai multe ori, ne trezim din vise, nasol e când te trezeşti cu dureri de cap.
Dar, după cum ziceam, fiecare are ceea ce merită, aşa că nu pot să simt decât nefericit pentru mirificii ani pe care alţii îi vor pierde datorită liberului arbitru… dar mai bine aşa. Mult mai bine. O să fiu un prieten bun în continuare, şi o să mă rog ca alegerea făcută, să fie una bună. Cea mai bună. Şi dacă se va dovedi vreodată că nu a fost, eu unul – nu vreau să aflu.
Şi cred că ai pierdut pariul pe anul ăsta prietene, dar o să fii în familie la casa ta, şi n-o să ai timp să-l onorezi. Fiecare, are ceea ce merită.
