Nu credeam ca exista asa ceva, auzisem doar de “mid-life crisis” – adica momentul cand ai 40 de ani, un copil, esti realizat profesional, dar vrei o amanta, pentru ca viata ta sentimentala o ia pe o panta descendenta. Ei bine, exista si quarter-life crisis, iar daca cineva mi-ar fi spus ce ma asteapta la 25 de ani cu cativa ani in urma, n-as fi crezut.
Ce se intampla la 25 de ani? E varsta la care esti deja un yuppie (Young Urban Professional), si ai terminat sau te pregatesti sa termini facultatea/master-ul. Ai un job convenabil de cativa ani, incepi sa avansezi profesional si sa castigi mai bine. Ceea ce inseamna ca trebuie sa si muncesti mai mult, deci ai mai putin timp de petrecut cu familia, persoanele dragi, prietenii vechi sau de facut prieteni noi. Bineinteles, incerci sa te integrezi in noul colectiv profesional din care faci parte. Uneori reusesti, alteori nu. De cele mai multe ori, colegii de serviciu sunt un pic mai in varsta, un pic mai seriosi, unii au deja familie, copii, vorbesc de case, carucioare pentru copii sau gradinita. Sunt oameni cu care nu impartasesti aceleasi interese pe care le impartaseai cu prietenii din studentie. Nu poti vorbi cu ei despre cluburi, iesiri in oras, evenimente culturale, filme, teatru sau prieteni comuni. Petrecerile la firma se rezuma la discutii despre serviciu si mult, mult alcool. Evident, printre ei sunt si oameni mai tineri, cu aceleasi interese ca tine, oameni cu care simti ca rezonezi cand porti o discutie. Dar totusi, ceva nu se leaga, nu exista chimie intre voi… Poate faptul ca deja petreceti 8 ore zilnic impreuna la serviciu va face sa aveti reticente in a comunica dupa orele de program.
Deoarece castigi mai mult, ai pus ceva bani deoparte. Te gandesti la o garsoniera, o masina si te macina deja 2-3 idei de afaceri. Vrei sa avansezi profesional cat mai repede si sa castigi si mai mult. Dar apoi te uiti in jur si ti se pare ca esti prea mic pentru asta. Cum sa fii tu, un mucos de 25 de ani, “Marketing Manager”, cand persoane cu 10 ani mai in varsta abia au fost promovate pe postul asta? Sunt insa altii, mai tineri ca tine care au ajuns mai sus. Te gandesti ca e prea tarziu pentru anumite realizari profesionale si prea devreme, in acelasi timp. Nici macar nu stii daca esti tanar sau batran, inca nu poti sa-ti asumi pe deplin varsta de 25 de ani.
Apoi, sunt prietenii din studentie… Care, evident, au aceeasi varsta ca si tine: 25 de ani. Yuppies, din ce in ce mai ocupati si ei. Castiga bine, dar nu prea mai au timp de bere cu tine. Uneori, au un program de lucru total diferit de al tau. Lucreaza in ture, lucreaza doar dupa-amiaza sau seara, sunt plecati la training-uri cand tu ai concediu, sau invers. E greu sa strangi laolalta mai mult de 4-5 oameni. Inainte, ieseati cate 10-15 persoane la o terasa, lipeati doua-trei mese ca sa aveti toti loc, si va apuca dimineata la o bere. Acuma abia mai prindeti cateva ore impreuna la cateva saptamani bune. Inevitabil, cativa dintre cei mai buni prieteni ai tai nu si-au gasit un loc de munca decent sau nu castiga prea bine. Prin urmare, nu-si vor permite sa iasa in aceleasi restaurante sau sa mearga in aceleasi excursii in care iti doresti tu.
In cazul in care mai faci un master sau o a doua facultate, ai un nou colectiv de colegi. Evident, glumesti cu ei, discuti in pauza dintre doua cursuri, eventual iesiti la o cafea dupa un examen mai greu. Dar cam atat. Petreceti prea putin timp impreuna la scoala pentru ca ceva sa se infiripe cu adevarat. Sunt oameni cu care te intelegi bine, dar nu oameni pe care ii poti suna la ora 12 noaptea ca sa iesiti la o bere impreuna. Ai vrea sa petreci poate mai mult timp cu ei, unii au povesti interesante de spus. Dar nu ai timp, iar presiunea examenelor face ca latura personala a relatiei cu ei sa aiba prioritate 2.
Apoi e familia. Corect, nu multi tineri de 25 de ani mentin o relatie foarte apropiata cu familia. Dar cand traiesti intr-un oras mare precum Bucurestiul, cu alt ritm de viata, cu alta mentalitate, activezi intr-un cerc profesional unde competitia este cam tot ce conteaza, familia ramane ceva distant, un grup de cunoscuti uitati intr-un orasel de provincie. Parintii incep sa te calce pe nervi pentru ca gandesc in continuare ca niste comunisti. Nu poti sa-i judeci pentru asta. O duc greu cu serviciul si ti-e mila de ei. Ai vrea sa-i ajuti, dar nu prea ai cum sau nu accepta ajutor. Te bat la cap cu aceleasi probleme eterne, ii macina aceleasi griji, au un sistem de valori pe care tu il gasesti depasit. Le vorbesti despre integrare si excursii la Budapesta, ei iti raspund ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu si “sa ai grija cu bozgorii, ca sunt rai”. De bunici, nici nu mai vorbesc. Ti se rupe sufletul de mila cand ii vezi cum isi taraie zilele la tara. Ei nici nu inteleg ce este ala un computer si nu s-ar muta pentru nimic in lume la oras, desi o duc greu, ii macina bolile batranetii si nu prea are cine sa le fie mereu alaturi.
In fine, sunt vechii prieteni din liceu. Oamenii cu care la 17-18 ani impartaseai aceleasi idealuri. Oamenii cu care ai fi mers impreuna pana la capat pentru o idee. De ei te leaga o groaza de amintiri comune, de la povesti cu diriga si profu’ de mate, pana la excursii, majorate si petreceri facute impreuna. Cu ei ai invatat pentru Bac, cu ei mergeai la meditatii, impreuna cu ei ai devenit adult si impreuna ati mers la facultate in Bucuresti. Acum insa discuta despre masini (scumpe), celulare (scumpe) si serviciu. Ti se pare ca nu sunt cu mult diferiti de colegii de serviciu. Te intrebi ce s-a intamplat intre timp, de ce nu mai puteti bate campii despre orice, dupa doua sticle de vodka, pana la 5 dimineata.
Apoi este relatia cu persoana cea mai importanta din viata ta. Sunteti impreuna de cativa ani buni, locuiti impreuna, totul pare sa mearga OK. Dar familiile si cei din jur incep sa vorbeasca de casatorie si copii, iar voua nu va arde de asa ceva la 25 de ani. Sunteti amandoi ocupati, abia apucati sa va vedeti cateva ore pe zi, ati vrea sa va petreceti week-end-ul impreuna, fara ca familiile voastre sa navaleasca in intimitatea garsonierei sau a apartamentului in care locuiti. Ceva va aproprie mereu, dar presiunea celor din jur va indeparteaza si creeaza tensiuni nedorite. Deja relatia a ajuns in punctul in care celalalt are un cuvant de spus in orice schimbare de cariera din viata ta. Trebuie sa te consulti cu ea/el inainte de a-ti da demisia sau a accepta o promovare. Veti mai avea timp sa va vedeti? Veti mai lucra in aceeasi zona? In acelasi oras? In aceeasi tara? Veti veni odihniti si binedispusi de la serviciu? Sau nervosi si fara chef de viata? Inevitabil, te intrebi daca ea/el este persoana alaturi de care vrei sa-ti petreci restul vietii. Emotional, simti ca asa trebuie sa fie, dar rational, nu concepi acest lucru. Ce inseamna “tot restul vietii”? Viata ta de adult a inceput abia acum 7 ani, iar restul vietii poate insemna 30-40 de ani, adica mai mult decat ai trait pana acum.
Pingback: lumea chiar se plictiseşte! – Adelinu, Addicted to Smiles