E usor sa zici ca vrei o noua pereche de şlapi. Pur si simplu, ceilalti s-au rupt, si vrei altii. Astia nu mai sunt buni. E ceva banal sa vrei asa ceva. Dar e ingrozitor, cand ajungi sa compari o pereche de slapi, cu… “o pereche de prieteni”. Nu prea sunt eu trist de obicei si nu pun suflet in aiureli, dar parca pe masura ce aflu tot cate o chestie (si o aflu, mama dracului, nimeni n-o recunoaste), imi doresc progresiv, din ce in ce mai mult, o noua “pereche” de prieteni. Imi dau seama ca, in aceeasi masura in care tineam la ei candva, in aceeasi masura imi doresc sa nu mai stiu de prezenta lor never-ever. Si asa, ca am inceput sa-mi dresez autosugestia sa-mi transmita… ca vreau o pereche noua, nu de slapi, ci de prieteni. Zau, m-am saturat sa le vad zambetele false ca si cand, totul e normal, sau ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat… noi te iubim de o viata. Si euuuuu va iubesc…
Si pe zi ce trece, am inca un motiv in plus, sa ma indepartez, sa nu mai raspund on-light nimanui, sa ii las, acolo unde le e locul… ca poate, asta merita. Trebuie sa dam cezarului, ce-i al cezarului… Defapt, nu ma mira – sau nu ar trebui, doar ca poate, ma deranjeaza. Stiam, si mi-am mai zis-o de atatea ori, ca la un moment dat nu-ti va veni sa crezi cat de singur esti, si ca defapt, nu ai pe nimeni. Toti ceilalti, sunt doar niste straini, gata sa te lase in orice moment, pentru aproape orice… nu mai avem demnitate fata sine, de ce am mai avea fata de ceilalti? Si sper sa nu se intoarca roata, nu de alta, dar nu vreau sa le arat cat de departe am incercat sa fug de ei… prefer, sa-i las sa “zaca” in fericirea lor. Iti multumesc mama, pentru cei 7 ani de acasa.
Din pacate, azi nu am un motiv… ci vreo 5…
slapii ca “o pereche de prieteni” si “dragostea ca o pereche de pantofi” stii..