[...] cele mai strasnice idei, imi vin cand merg cu autobuzul. Din fericire merg rar, dar si in datile in care merg… sunt cu ochii in… 10. Analizez tot ce se poate, tot wide-ul care mi se deschide in fata ochiilor. Si ca orice om (cred), raportez persoanele care le vad, la viata mea. Ultima oara, a fost pretty weird. Pentru ca dintr-o statie in alta, am vazut tot felul de oameni, cu diferite ‘amprente’ oculare la o simpla aruncare de priviri. De cele mai multe ori (daca se poate spune asta intr-o multime rara), imi dau seama ca tre’ sa-i multumesc lui Dumnezeu (daca exista, vorba vine) pentru viata care o am, dar pe langa asta, sunt convins ca e loc de mai bine. (mereu e loc de mai bine).
Coborand in statie, si mergand pe aleea parcului ce duce spre casa mea, am incercat macar in cateva idei, sa ii concretizez in… tipuri de viata. Nu stiu daca rezultatul e unul multumitor dar:
Inca mai vad oameni, a caror “fericire” (da, cu ghilimelele de rigoare), le-o citesti pe fata. Obositi dupa zeci de ore de munca, si cu o geanta uzata in care probabil isi duc pachetul in fiecare dimineata, privesc in gol pe fereastra autobuzului, probabil gandindu-se la problemele care nu se mai termina. Si aici imi amintesc o replica din Donnie Darko, unii oameni cred ca pur si simplu sunt sortiti catre tragedie. Nu stiu daca tragedie e cuvantul potrivit aici, dar cel putin unul similar.
Insa, ce se intampla cu principiul meu… you make your own life?! (lasand la o parte faptul ca eu ma numar printre putinii norocosi in lumea asta). Ulterior, ii vezi coborand, pe drumul catre casa sau catre urmatorul han al lui Ionica, nu stiu… dar pe o parte imi e mila de ei. Pe o parte.
Intr-o alta statie, urca copilul cu skate-ul. Cu sapca bine trasa pe ochi, cu castile in urechi, se strecoara prin aglomeratie, fara nicio problema relationala cu privire la cei din jur. Cum o fi reusind? Sau aparentele inseala? Din cateva miscari, apare si “fetita din reclama de la Hochland” (sper sa intelegeti ideea), care ii spune cu un zambet subtil… “pot sa stau eu pe skate-ul tau?” (cand o sa fiu mare, o sa ma lase sa-i conduc masina!!!).
Imi intorc privirea catre dreapta, si observ o pereche de pantofi bine lustruiti (huh?! asa ceva in autobuz?!). Imi ridic usor privirea, si observ un mr. la 4 ace, cu cravata, un ceas “bine la mana”, cu o servieta impecabila… parca preopcupat de timp, aruncand priviri subtile in stanga si in dreapta. Dilema mea… aceeasi. Ce cauta “asta” in autobuz? Unde ii e Mertzanul de la scara? Sau asa ar trebui sa fim toti? Ciudat.
“Cine e inima mea, cine e dragostea mea… 4 nopti si 4 zile, stii ca ma gandesc la tine…” – sunt alte minuni care se aud, din spatele autobuzului. De ce nu ma mira? Un copil de 14 ani (mai mult nu cred ca avea), in trening si tenesi dar cu parul bine gelat, n-avea niciun stres. 4 nopti si 4 zile, sa mearga autobuzul bine. Chiar as vrea sa stiu, pentru cultura mea generala, care-i scopul lui in viata? Ce vrea sa devina in afara de a fi idolul lui Guta (macar de-ar deveni)? Ce vede el din viata asta? Nu mi-am pus niciodata problema, pentru ca nu m-a interesat prea mult iar viata mea e cam pararela cu strainii din jurul meu, dar totusi.
Maica, imi compostezi si me biletul te rog? -batrani… batrani care d-abia isi mai târă zilele. Iti e si mila de ei, cand stii ca probabil traiesc dintr-o pensie de 3 milioane, uitati de copii si de rude, si efectiv, cel mai probabil se chinuiesc sa supravietuiasca, pentru ca nu, nu au de ales.
Iar undeva printre toti acesti oameni, ma aflu si eu, cel mai probabil, zambind. (asta ca sa-i raspund unei prietene… asta e scopul meu in viata: sa le zambesc oamenilor in autobuz), si incercand sa ma regasesc, macar un pic din toti pe cei care-i privesc, ca sa nu fiu strain de lumea asta. Din pacate, de cele mai multe ori, am mari dezamagiri. Cred ca o sa ma apuc sa mai calc pe careva pe picior, ca sa am motiv sa-mi cer scuze, iar apoi sa-mi spuna zambind (sper), nu-i nicio problema. (am facut-o sa zambeasca, hehe!) – ce copil sunt…
Tragand o concuzie, in fiecare zi, observ cu totul si cu totul alti oameni, alte priviri, alte zambete (sau nu), despre care ai vrea sa stii mai multe pe moment, inutil insa. Poate mie mi se pare ciudat, poate pentru ei e normal, poate pentru ei e banal. Nu ar trebui sa vreau, nu ar trebui sa stiu, nu trebuie sa stiu ce se intampla cu oamenii din jurul meu… atata timp cat ei sunt ei, iar eu, raman doar eu.
Sunt de acord cu tine.