…îţi aminteşti, nu? Da, la seara aceea mă refer. De fapt, era chiar mijlocul nopţii – momentele acelea, în care pur şi simplu te-ai regăsit pierdut în difuzele lumini ale barului în care păşisei pentru prima oară, ascultând într-o surdină melancolie vocea celui ce alinta atmosfera prin cuvinte alese, grăindu-ţi să uiţi de tine, măcar pentru câteva clipe. Atât de puţin, şi totuşi parcă a durat atât de mult…
Şi nici tu nu mai ştiai de ce eşti melancolic, şi-o zăreşti, iar zâmbetul ei parcă era desprins din imaginea ce completează toată scena asta… o veche fantezie pe care nici tu nu vrei s-o recunoşti, şi iată-te aici – şi rochia ei albă, şi felul în care râde, paşii pe care-i dansează, discreţia cu care-şi mişcă mâinile… şi uite, uite-ţi dorul ce-şi urlă cuvintele, şi din nou – tu nu te regăseşti.
Zâmbeşte, te priveşte, şi păşeşte spre tine doar să te întrebe mici lucruri pe care tu nici măcar nu le-ai crezut… dar, parfumul ei, umerii ei goi, modul în care te atinge şi fioriii care ţi-au răscolit toate amintirile parcă sunt singurele gânduri care ţi-au mai rămas. Şi valuri de dorinţe îţi inundă imense amintiri, cărora doar viitorul le poate contura acum, acea mult dorită şi unică imagine. Îţi doreşti, eşti nebun şi o doreşti, o admiri şi ii zâmbeşti, nu ai cuvinte şi tot ce faci e – în continuare s-o priveşti – eşti pierdut, şi nu are sens… încerci să-ţi revii, dar imaginea ei şi mireasma vinului din pahar, îţi lasă mai multe dorinţe decât cuvinte – îţi lasă mai multe dorinţe decât ai putea tu să-ţi doreşti – şi formele corpului ei arată atât de bine, exact ca formele unui cerc împletit, o spelindidă feminitate – şi tu încă nu te regăseşti…
Şi dintr-o dată totul se schimbă… o zăreşti plecând deşi nu ştii de ce, dar mai ales… nu ştii oare cine e – el?! Dar, dorinţa ei e acum doar aşteptare… planul ei e împlinit, ştie că ţi-a arătat drumul – şi acum e doar gândul tău – din tot ceea ce nu ţi-a spus, ai înţeles mult mai bine decât dacă ţi-ar fi spus; şi sângele-ţi fierbe şi stomacul tău parcă e prins în culori – şi nu-ţi revii, iar prieteni-ţi spun, ce-ai păţit – arăţi de parca-ai văzut un neom…
Şi-apoi păşeşti în mijlocul lumii, şi eşti prea ameţit ca să mai realizezi că toată lumea te strigă in jur – nu îţi pasă, lumea ta tocmai s-a prăbuşit în al ei contur… trebuie s-o vezi, trebuie doar s-o vezi, trebuie doar s-o vezi, – tu ştii că-ţi va întregi universul din gând…
