Soare. Ploaie. Nori. Din nou soare. Iarnă. Frig. Fulgi de nea. Şi căldura de aici, şi cea din suflet. Niciodata nu voi şti unde voi fi mâine. Şi nu o zic în contextul “Carpe Diem”, ci dimpotrivă.
Îmi e viaţa atât de colorată, atât de plină de surprize ce apar când mă aştept mai puţin, sau nu. Aproape mereu, mă aflu altundeva. Dacă există “cartea cărţilor”, probabil mie aşa îmi e scris. Să iubesc şi să ador… călătoriile. De la călătorii prin viaţă, până la cele ce le măsurăm în kilometri. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Şi nu mă pot sătura. Şi nu vreau sa pot. Sunt fericit pentru că nu pot. Străbat drumuri nebănuite, pline de imagini după care îmi lucesc amintirile zile întregi. Şi le savurez atât de tare, încât reuşesc să mă enervez şi în acelaşi timp să-mi placă că mi-au mai rămas lucruri în viaţă pe care nu le pot cuprinde cu nimic altceva, decât cu amintiri şi-un suflet…
În viaţă avem nevoie de atâtea lucruri. De la simplele banalitaţi fără de care nu am putea trăi, până la cele mai sofisticate mofturi. Şi îmi dau seama că de lucrurile de care vom avea nevoie în mod necondiţionat, vom reuşi mereu să le captăm şi să le avem la îndemână. Pentru momentele în care ne va fi sete, vom avea mereu apă într-o sticlă. Pentru momentele în care ne va fi foame, vom avea mereu un rucsac în care vom păstra 2 sandwich-uri. Pentru momentele când vom simţi nevoia să ascultăm o melodie, vom avea mereu un radio la îndemână. De la necesităţi… până la mofturi.
Însă, nu sunt puţine momentele în care mi-aş dori să am altceva decât propriile mele amintiri, în care să pot păstra unicele imagini, emoţii, gânduri, ipostaze pe care viaţa reuşeşte să mi le contureze de la culori, până la zâmbete. Să nu fie unice. Sau să fie unice, dar să mai pot simţi măcar încă odată, fiorii ce mi i-au dat o anumită clipă pe care nu o pot alege. N-o să fie niciodată vina mea că privesc cele mai minunate peisaje descrise în portocaliul unui superb apus, al unei alte zile despre care pot spune că nu e deloc departe de a fi perfectă… al unui drum ce îmi arată calea spre locul cu fericire, al unui gând pur şi atât de perfect, al unei emoţii ce-mi conturează un larg zâmbet pe buze – care – va fi o alta pe care n-o s-o pot descrie. Mă simt atât de pedepsit pentru simplul fapt că sunt om uneori… Ne e dat, să putem păstra orice banalitate. Însă nu ne-a fost arătat, cum să păstrăm şi să retrăim cele mai frumoase momente pe care un om – le poate trăi. Din categoria, “micile lucruri, care ne fac fericiţi”, şi nu numai.
Nu contează când, cum şi ce merge sau nu bine azi, ieri sau acum… eşti un om cu vise împlinite, dacă măcar odată în mica ta viaţă, vei reuşi să ai un moment unic, perfect, superb, în care poţi să-ţi spui cu al tău larg zâmbet pe buze: “…sunt cel mai fericit om din lume!”, indiferent pentru motivul pentru care o spui.
Şi-o să mă vezi traversând munţii alergând în superbul apus, către mirificul meu loc cu fericire. Acolo voi fi, deci uite-mă acolo. Drum bun, străine. Găseşte-ţi şi tu, locul tău cu fericire…
