O sa fiu subiectiv. Un oras din Romania, partial uitat de lume sau cu amintiri doar la rostirea a catorva cuvinte (oarecum banale, dar alese). O zi normala, ora 14. Orasul e plin de oameni care mai de care, grabiti sa ajunga undeva. De toate varstele. De la copii cu ghiozdane in spate si scolarite in uniforma, la adolescente care mai de care mai frumusele, baietzashi de “mini-cartier”, oamenii in toata firea ce-si duc traiul de zi cu zi si nu intr-un final… “barosanii” care fac locul.
(…intr-o noapte tarzie acum ceva timp, cand pierdeam ore in sir colindand strazile pe care le stiam atat de bine ale acelui oras, din discutii in discutii alaturi de cel mai bun prieten, printre toate intrebarile care primeau un checkmark dupa ore in sir de dezbateri, mereu ramanea aceeasi intrebare… careia, nu i-am gasit raspunsul nici in ziua de azi…)
Dupa mult timp petrecut tot prin alte parti, revenind pe acele meleaguri, decid sa ies la o plimbare, doar de dragul vremurilor bune, de a-mi (re)aminti clipe si momente… si ma intalnesc cu vechi amici, cunoscuti, care la randul lor… imi prezinta persoane noi. (cel putin, noi pentru mine). Decidem sa mergem la “noul loc” de petrecut ore “la un suc”, sa mai povestim fiecare, ce a mai facut, ce nu… si alte cele.
Si desi le zambeam, a fost un moment trist pentru mine. Eu, as fi avut foarte multe sa le zic, sa le povestesc despre ce am facut, pe unde am fost, cu cine am fost, cum am petrecut, ce mai fac, ce as avea de gand sa mai fac, unde planuiesc sa merg, si asa mai departe… In schimb, de la ei, nu am auzit decat aceleasi lucruri pe care le-am auzit dintotdeauna. Trist, insa imi dau seama, ca ei sunt fericiti cu asta, pentru ca nu pot (nu cred ca nu vor) vedea mai departe decat acele orizonturi insirate in mici minute…
Si am constatat, ca multi incearca, insa cei mai multi se plafoneaza la… dat din umeri. Putini indraznesc, putini risca. (chiar e toata viata doar un risc?).
Si atunci, ma intreb plangand in interior si cu disperare… vina cui e ca se intampla asta? Vina cui e, ca acolo s-au nascut ei, si acolo probabil, vor ramane? Vina cui e, cand e irosita atata frumusete… pe, nimic? Vina unde e, ca poate acea frumusete, nu e unde trebuie? Vina cui e, ca acei oameni, prin pura lor existenta nu-si pot impinge limitele? Vina cui e, ca unii pot, si altii nu? Vina cui e, ca altii au primit ceea ce nu meritau, iar cei ce meritau, au fost aruncati in mijlocul rapei? Vina cui e, ca cei ce au colacul de salvare, se afla deja pe mal, iar cei ce au nevoie de el… se chinuie, sa inoate, contra curentului? Vina cui e pentru ca poate si tu vezi asta, si altii nu? Vina cui e, ca incerci sa ajuti pe acel ce este in paragina, si el crede ca vrei sa-i faci rau? Vina cui e, ca tu stii, si el nu? Vina cui? Vina cui? Vina cui?
Acum 2 ani, as fi spus ca e vina lor, a celor ce ALEG sa fie asa, si nu fac NIMIC in privinta asta. Acum, dupa ce am mai calatorit cateva zeci de zile prin momente… nu mai am un raspuns, si-mi dau seama, ca POATE, aveam dreptate inainte. Poate. Dar, poate nu!
Acel prieten al meu, o numea simplu… “selectie naturala”. Insa, atata timp cat vad atatea lucruri care sunt unde nu ar trebui sa fie, nu pot sa vad totul, decat o minciuna… deci ca atare, nu mai vad nimic natural in asta.
